Eugen Șerbănescu, de la visul frumos din anii ’90 la coșmarul prezent: România e mută, pentru că, în felul acesta, conducătorii ei își asigură posturile

Viața lui Eugen Șerbănescu este situată la intersecția dintre jurnalism, diplomație, administrație culturală și creație artistică. Toate acestea s-au „influențat” unele pe altele. Experiența de jurnalist i-a format reflexele analitice, experiența din diplomație i-a oferit acces la realități politice și sociale complexe, ceea ce l-a influențat în romanele și piesele de teatru. Eugen Șerbănescu a povestit pentru Q Magazine care au fost iluziile/dezamăgirile sale, a rememorat întreaga sa istorie, din anii 90 până în prezent.

• Coiful de la Coțofenești și brățările dacice se întorc acasă
• Simina Tănăsescu: Digitalizarea excesivă este un pericol
• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși
• Peter Magyar: Vom suspenda serviciul de știri al presei publice

Spălarea pe creier a maselor a continuat și după ’89

V-ați afirmat la România liberă imediat după decembrie ‘89 ca editorialist, șef de secție politică, redactor șef-adjunct. Cum vedeți acum acea perioadă?

Au fost șase ani să le spunem romantici, cu multă adrenalină, în lupta noastră, multă vreme singulară, condusă de cei trei ziariști de legendă Băcanu, Uncu, Creangă, de a opri sau diminua restaurația cripto-comunist-securistoidă, promovată de echipa servo-moscovită a lui Ion Iliescu. Am visat frumos în acei ani. Dar unde e multă speranță, poate fi și multă deziluzie. Le-am trăit pe amândouă – și în ce privește țara, și în ce privește ziarul.

Petre Mihai Băcanu a fost directorul ziarului „România liberă” Foto Ciprian Măceșaru

Dați-ne câteva motive de deziluzie în ce privește țara!

În esență, cine a crezut că, în România, starea de lucruri și de complicități recurente, venind dinainte de decembrie ‘89, va dispărea peste noapte s-a înșelat. N-a dispărut nici după 35 de ani.

Lipsa de respect propriu față de meseria pe care o faci precum și deontologia precară instalată în toate raioanele vieții s-au adâncit.  Paradigma Voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim e prezentă în continuare.

N-a dispărut nici cultura represivă a instituțiilor de forță, n-a dispărut nici starea de spălare populistă pe creier a marii mase, parcă mai rătăcită și manipulabilă decât oricând.  

Iar sloganul luptei de clasă, drogul marxist-leninist cu care era ținută în lesă populația în comunism, a fost preschimbat în sloganul așa-zisei lupte anticorupție, consolidat și folosit de Băsescu/Petrov ca instrument politic. S-a menținut până astăzi, cu același scop prioritar mafiot, dar deghizat în formule europenești, de anihilare a adversarilor – de toate tipurile: politici, de afaceri, personali etc. Scopul declarat (deși și acela aplicat selectiv, „pe ochi frumoși”) al sancționării marilor lanțuri de corupție a fost totdeauna secundar.  

Dar opinia publică, pe bună dreptate, este revoltată de cazurile de corupție.

Da, de cele care i se prezintă, nu de cele care nu i se prezintă… față de care, dacă le-ar ști, ar fi și mai revoltată. Oricum, niciodată nu ni se spune câți bani au fost recuperați anual din lupta anticorupție – ceea ce, în definitiv, ar trebui să fie cel mai important.

Ce se practică este sloganul, lozinca, iar nu rezultatul efectiv, financiar. 

Despre „cazul Tătaru” (n.r. Nelu Tătaru, fost ministru al Sănătății, a fost acuzat de procurorii DNA că a luat mită de la 50 de pacienți, în mod repetat. Cazul a fost deschis în 2024), de exemplu, ați mai auzit ceva? Tătaru a fost bun să abată atenția publică de la frauda cu casa din Sibiu a lui Iohannis, că se inflamase treaba. Iar presa se dedă, face rating. Tătaru, că lua o gâscă sau cinci ouă de la săteni, a fost bun de iepure deflector de mânie populară. Astfel că Iohannis s-a „scos” momentan… până când nu s-a mai „scos”.

Și ce să facă presa – să ignore aceste episode pentru a nu fi părtașă la manipulare?

Presa nu mai e de mult o oglindă, un reflector al realității, ci este un „făcător”, un „realizator” și chiar un factor propagandist, mistificator.  Încartiruită în civil sau cumpărată în particular. Iar aceea care nu este (în prea mare grad) nici una, nici alta,  se complace pentru audiență și alimentează acest „reality show” de Dâmbovița (inaugurat și perfecționat, nu e niciun secret, de binomul Coldea-Kövesi), oferind anecdotica personajelor duse sau aduse cu duba, thriller cu mascații etc. De ce?  Pentru că asta  face parte din gustul gregar al vulgului – care formează cea mai mare parte a audienței autohtone.  

Presa nu e mânăstire sau pension. Televiziunile sunt pe bani, nu pe educație moral-etică.

Da, s-a creat  un cerc vicios, care se auto-întreține pe scena publică, din amestecarea faptelor cu exploatarea/manipularea percepției asupra faptelor, totul de-a valma, fără nicio scară de valori. Sau, mai bine zis, cu o scară de „valori” maneliste, nivelatoare, egalizatoare. Egalizatoare în jos, în rău.  Asta e România, azi. O populație care, în fața ecranelor, își ia doza de calmante din felul cum sunt jumuliți alții dincolo de ecran.

Eugen Serbanescu (în picioare) șeful Secției Politică internă de la „România libera”, în 1994, într-un stagiu de pregătire la ziarul „Philadelphia Inquirer”, fondat în 1829, câștigător, de-a lungul timpului, a 20 de premii Pulitzer.

Vreți să spuneți că există un fel de plăcere în a savura la televizor disconfortul, ca să nu spun umilirea, personajelor înalte –  politice, economice, sociale etc.?

Nu o simplă plăcere, ci o veritabilă dependență a mentalului colectiv de târnuirea publică a  „boierilor” în cauză – fie ei miniștri, vedete sau profesori la SNSPA. 

Ca și sloganul luptei de clasă, și cel al luptei anticorupție se hrănește dintr-un sentiment cumva abulic, dar irepresibil, încastrat în natura umană, indiferent de meridiane și de timpuri: invidia. Exploatarea perversă, abilă, a acestei „disponibilități”, un fel de glicemie a creierului secretată în fiecare individ ține masa în supușenie, amăgită cu… minore, frivole răzbunări psihologice, gen: „Bine le face, bine i-a făcut!”

Primul guvern necomunist de la Petru Groza încoace

Și la ziar, la România liberă, ce deziluzii ați avut?

Ziarul a fost gestionat greșit și a decăzut. Din milioane de exemplare, a ajuns la tiraje confidențiale. Apoi, am crezut că oamenii care, la început, eram acolo chiar aveam convingeri rezonante cu ceea ce promovam în pagină, cu setul de principii și valori euro-atlantice după care ne ghidam: democrație, stat de drept, economie de piață (autentică, nu de operetă), controlul serviciilor secrete de către reprezentanți ai societății civile (iar nu invers), drepturile omului, prezumția de nevinovăție și toate celelalte. Despre asta era vorba atunci. Apare însă, astăzi, că trei sferturi, dacă nu mai mult, mimau aceste convingeri. E trist. De pildă, tânăra, pe vremea aceea, Livia Săplăcan a ajuns responsabilă cu comunicatele la DNA, poți să crezi așa ceva? Chiar și figuri de foști colegi din conducerea editorială au schimbat discursul, unii luând-o pe căi putinisto-suveraniste. Mai e și fenomenul invers, în care alții, de la alte ziare, care salutau atunci venirea minerilor, ne dau acum lecții de democrație.

Este înspăimântător carcaletele de imoralități existențiale, cameleonisme și trădări care este România de azi!

Dar dumneavoastră, în calitate de purtător de cuvânt al guvernului Ciorbea, nu ați stârnit deziluzii?

Probabil că da, dar nu știu câte îmi erau mie direct imputabile.  Era un guvern de coaliție, destul de eclectic. Să fii purtătorul de cuvânt al unor tendințe centrifuge – între care era inclus și noul partid „din flori” al lui Petre Roman, care fusese implicat până-n gât în confiscarea Revoluției cu vărsare de sânge de către Ion Iliescu, plus Băsescu în coaste – nu e ceva ce să-ți dorești, credeți-mă. Dar am satisfacția să fi fost de partea bună a istoriei, asociat cu primul guvern (în destul de bună parte) necomunist de la guvernul Petru Groza pus de Vîșinski în 1945.

Victor Ciorbea a fost premier în anii 1996-1998

Văd că, nici după atât timp, nu renunțați să fiți purtătorul de cuvânt al guvernului Ciorbea…

Trebuie să înțelegem că acel guvern, primul din Administrația Constantinescu, a avut de schimbat un munte de acte normative (gen: proprietatea privată trebuie garantată, nu ocrotită), pentru a întoarce țara cu fața dinspre Est – cum o lăsaseră Iliescu, Văcăroiu, Măgureanu et comp. –  spre Vestul de care România, vreau să spun România cea adevărată, necomunizată de Armata Roșie și NKVD, a aparținut întodeauna în perioada modernă. Populismul post-comunist, mentalitatea de tip homo sovieticus erau cvasi-generalizate. Lasă că nici astăzi nu le ducem deloc lipsa, fiind tara antedecembristă cea mai periculoasă, persistentă, de care nu se poate scăpa.

Iliescu, recunoscător generalului Geoană…

Dar dumneavoastră, plecând consul general la New York, ați scăpat o perioadă de toate acestea…

Președintele Constantinescu a avut nevoie de un om care să antameze o comunicare credibilă și să reconstruiască încrederea în statul român a Diasporei foarte anticomuniste de acolo, inclusiv a multor foști deținuți politici, după ce clădirea din colţul 38^th St. cu 3^rd Av. fusese o oficină a Securităţii. Care se ocupase, între altele, și cu urmărirea refugiaţilor. Nu pot să uit ziua când am deschis uşile birourilor şi am oferit un cocktail foştilor deţinuţi politici. Unora nu le venea să creadă că trăiau acea zi. Aveau lacrimi în ochi. Şi eu, la fel. De-acolo, cel puţin, din acele birouri, nu mai erau hăituiţi de nimeni. Dar nici nu erau prea iubiţi de birocraţii remanenţi din MAE. Nici ei, nici eu.

De ce spuneți asta?

Le stăteam ca sarea în ochi. Nu eram „din sistem”, nu-mi uram, nu-mi disprețuiam conaţionalii „trădători de neam și ţară”. Remanenţii din minister, crescuţi într-un areal care fusese înecat în cultura ceauşist-tribal-securistă, de cetate asediată, îşi lipiseră eticheta de „diplomaţi de carieră”, uzurpând sintagma, care – deşi în sine este cât se poate de respectabilă – devenea mistificatoare, prin cauționarea activității anterioare, de promovare și slujire  a regimului comunisto-ceaușist. În loc de ostilitate, aroganţă şi acreală, funcţionarii de pe la posturi şi şefii lor din Centrală ar fi trebuit să le facă o plecăciune adâncă foştilor deţinuţi politici, în faţa cărora chiar şi istoria se înclinase, dându-le dreptate. Dar nu-i anunţase nimeni – nici pe părinţii care continuau să tragă sforile din Modrogan, nici pe copiii şi nepoţii care se înghesuiau în noua schemă externă – că regimul se schimbase. Nu ştiau că ei trebuia să reprezinte o altă Românie, într-o altă cultură, a deschiderii, în noua etapă de consolidare a democrației interne și a eforturilor de aderare la NATO. 

Mircea Geoană și Bill Clinton

Cum poate să ajute la aderarea la NATO un consul general? Chestiunile politice bilaterale nu sunt o treabă de ambasador?

Ambasador era Geoană, menținut de președintele Constantinescu la rugămintea expresă a Madeleinei Albright, secretarul de stat al lui Clinton. Geoană îi dusese la Casa Albă lui Clinton doi pui de ciobănesc carpatin. Curta din greu partida democrată, chiar și la alegerile din 2000, când, din păcate pentru el, tichetul republican Bush jr.- Cheney a prevalat în fața tichetului democrat Gore-Liberman. Geoană a degajat terenul la timp, plecând în România, unde Iliescu, recunoscător în continuare generalului Geoană pentru implicarea în evenimentele din decembrie ’89, i-a numit băiatul ministru de Externe. Asta nu l-a împiedicat pe Mircea, când i-a venit bine, să-i dea un șut tătucului și să se facă el președinte PSD.

La New York cine era primar?

Giuliani.

Republican. Ce cadou i-ați dus?

Nu i-am dus niciun cadou. Am ținut însă niște conferințe. De exemplu, NATO și România – la New York University, în 1999. Sau Rolul României în întărirea flancului de sud-est al NATO – la Columbia University, în 2000. Dar cel mai important, am creat o atmosferă de încredere, de comunicare a statului român cu comunitatea de pe Coasta de Est, situație cu care americanii, desigur, erau la curent pe diverse canale, ceea ce a sporit încrederea oficialilor de la Washington în noile abordări ale administrației din România, în schimbarea nu doar proclamată, dar și aplicată pe teren. De aceea, la rechemarea mea prematură de către Iliescu, revenit la Cotroceni, și de Năstase pentru a-și numi un țuțăr de-al lui, românii de acolo au avut o reacție de protest, iar taximetriștii români au amenințat că blochează 38^th St. cu 3^rd Av.  Nevrând să riște un recul de imagine, cei de la București s-au văzut obligați să mă relocheze la Los Angeles, cu narativul de a face aceeași lucrare de coagulare a românilor și pe Coasta de Vest. După un an, m-au rechemat și de acolo. Narativul se terminase.

Post-comunismul va dura mai mult decât comunismul

Trăiește România sub semnul narativelor?

Da, pentru că este o țară ieșită doar cronologic dintr-o dictatură canonică și falimentară, oamenii fiind însă născuți, crescuți, cu reflexe formate, cu complicități existențiale contractate în acea perioadă. Care nu numai că au supraviețuit în postdecembrism, dar s-au așezat din nou la butoane, folosind narativele democratice, cuvinte-cheie pe care le-au golit de conținut, dar le mimează foarte foarte bine.

Pentru a sta la putere, se fac automat ciuș în fața oricăror recomandări/sugestii/insinuări venite de la Bruxelles, preferând pasivitatea, inacțiunea, obediența.

Nici urmă de a veșteji tentația actualei conduceri a UE de sporire a gradului de federalizare peste măsură și peste viziunea părinților fondatori, materializată în exagerările globalist-progresiste, cu nuanțe neomarxiste, ale Ursulei.

Spre comparație, uitați-vă la Polonia care are voce și comunică altfel, și cu UE, și cu Statele Unite.

România e mută, pentru că, în felul acesta, conducătorii ei își asigură posturile, nu supără pe nimeni…

Și care e soluția?

Soluția nu se prea întrevede. Cel puțin nu pentru generația mea sau chiar pentru ale celor mai tineri decât mine. Mă tem că suntem – mutatis mutandis – în paradigma biblică a lui Moise, care și-a plimbat poporul 40 de ani prin deșert pentru ca toți cei născuți  în sclavia egipteană să dispară biologic. Post-comunismul va dura mai mult decât cei 45 de ani de comunism instituționalizat pe care i-am trăit. Deja au trecut 35 de ani, și semne de stingere a post-comunismului nu sunt în țară, e adevărat, cea mai canonizată din blocul est-european. Din contră, pentru foarte mulți, nostalgia după ghearele de pui și agonia pe mesele de chiuretaj a izbucnit cu forță anul trecut, la urne, ca o defulare îndelung așteptată.

Ce v-a supărat cel mai mult în 2025?

M-au dezamăgit rătăcirile și polarizarea electoratului român între așa-zișii „suveraniști” de azimut rusesc și globalist-progresiștii de inflexiune neomarxistă, în refuzul căii echilibrate, lucid-euro-atlantice, pe care ar fi reprezentat-o Crin Antonescu, trădat în primul tur, deopotrivă, și de o parte din electoratul PSD (păcălit, deturnat de Ponta), și de o parte a electoratului PNL (care a votat direct cu Nicușor).

Duplicitățile tactic greșite ale liderilor de la acea vreme ale celor două partide ne-au adus forțat – față de alternativa de neconceput ruso-georgisto-simionistă – în situația de azi, cu un USR lăbărțat mult peste capacități și legitimitate.     

Dar de bucurat, v-a bucurat ceva în 2025?

M-a bucurat premiera absolută a piesei „A doua scrisoare pierdută” la Teatrul Național Radiofonic, cu Virgil Ogășanu, Dan Condurache și Alexandra Velniciuc, în regia lui Dan Tudor. Pentru prima dată în dramaturgia română, am pus în coexistență, pe de o parte, unghiul Pirandello (vezi și „Șase personaje în căutarea unui autor”), prin transformarea Cetățeanului turmentat în Caragiale însuși, confruntându-se cu propriile personaje, cărora le schimbă auctorial destinul pe care tot el li l-a hărăzit în piesa princeps, iar pe de alta, arhetipul Pigmalion și Galateea, în speță Caragiale îndrăgostit de Zoe, pe care o salvează din marasmul existențial adulterin în care se complăcea, de asemenea, din piesa princeps.

Ați amintit de DNA. În octombrie 2025, tribunalul a decis că fapta pentru care ați fost trimis în judecată nu există. Cum ați sărbătorit această victorie? Nu ați trecut acest eveniment la bucuriile anului.

Victorie e un fel de-a spune. Când ești nevinovat, a ți se recunoaște această „calitate” nu este neapărat o victorie. Victoria este o „surmontare de succes” a normalității. Achitarea – cu atât mai mult pe fapta nu există – este mai curând o revenire la normalitate. Situația este absolut ironică. Spuneam mai înainte că noi, la România liberă, am fost printre primii – nu înseamnă că am fost singurii – care au militat din secunda întâi pentru stat de drept, drepturile omului, prezumția de nevinovăție și toate celelalte. Și iată că unul dintre acei oameni cade victimă, peste 30 de ani, tocmai genului de abuz, abuz în serviciu, denunțat atunci în paginile ziarului ca având origini, provenind din dictatura represivă a lui Ceaușescu, în care nu procurorul trebuia să demonstreze că inculpatul este vinovat, ci inculpatul trebuia să demonstreze că este nevinovat! Ca să ajungem acum, în Uniunea Europeană, în secolul 21, să pretindem că un film ca, de exemplu, Caravana cinematografică al lui Tudor Giurgiu sau Eu când vreau să fuier, fluier (Ursul de Argint la Berlin, producător Cătălin Mitulescu) ar fi prejudicii, întrucât și-au întârziat depunerea copiei standard cu două săptămâni, iar eu aș fi în abuz în serviciu pentru că nu le-am cerut din această cauză banii înapoi (toată finanțarea!!!), ca și când producătorii ar fi fugit cu banii în Burkina Fasso — mi se pare o aberație nu numai de ordin contabil, nu numai de ordin juridic, ci un afront, o jignire a bunului simț. 

Bătălia cu DNA nu a fost ușoară. Ce v-a marcat în cei opt ani de calvar?

Nu vreau să mă victimizez. Nici din unghiul deteriorării sănătății, nici din cel al compromiterii perspectivei unor noi atrbuții diplomatice, nici din cel al onorariilor avocaților și nici pe chestiunea rarefierii cercului social… Știți cum e, lumea se dă înapoi, ca pisica, când aude de DNA.

E dureros când prieteni fac comentarii nepotrivite, nesimțitori la gravitatea situației, sau nu-ți mai răspund la telefon. „O fi făcut el ceva. Mai răruț, că-i mai drăguț…”

Sunt ziariști mari zmei de investigație care – prezentându-le confuzia din capul procurorului și nevoia de rațiune care trebuie să ne ghideze pe toți – au refuzat să scrie împotriva DNA, cu toate că nu era vorba de întreaga instituție, ci de abuzul specific care se făcea în speța mea, pe un construct penal fabulatoriu.  Probabil, respectivii, departe de a reprezenta societatea civilă, reprezentau DNA în societatea civilă… de unde se explică succesele lor fulminante în „munca de investigație”.

Sunt necăjit pentru soția mea, ziarista Roxana Dima, care, dintr-o dată, n-a mai avut angajament și s-a ales cu o operație de ablație pe inimă. Problema de interes general aici este că Legislativul ar trebui să prevină/descurajeze un asemenea comportament al instituțiilor de forță, deghizat sub copertina luptei anticorupție.

Trimiterea de oameni nevinovați, fără probatoriu, în Justiție, ani de zile, echivalează cu o pedeapsă discreționară dată, a priori,  de procuror în locul pedepsei imposibile fără probatoriu a judecătorului. Asta, orice s-ar spune, este o alterare, o deraiere nepermisă  a statului de drept (rule of law, ca să zic așa).  

Regizorii din „noul val” voiau să-i scoatem total pe cei care creaseră înainte de Revoluție

CNC-ul a fost o perioadă importantă din viața dumneavoastră profesională. Care a fost cel mai dificil aspect cu care v-ați confruntat?

Gestionarea conflictului între generații, grefat și pe perioadele diferite ideologic în care au creat, recte antedecembrism vs. postdecembrism. Conflict care a luat și alte forme, inclusiv dezbaterea pe raportul dintre cinematografia clasică, mainstream, de poveste și personaje, vs. filmele de autor, unele chiar avangardiste, experimentale, curent cunoscut în genere prin sintagma „noul val”, nominat de unii autori drept „mizerabilism minimalist”. Fondul cinematografic fiind limitat, concurența de a obține finanțare din partea juriilor și a Consiliului de Administrație numit de Ministrul Culturii era acerbă. Eu îmi fac un titlu de glorie că, în timpul directoratului meu, noul val a avut întâietate, clasându-se sistematic, la toate concursurile, pe primele 4-5 locuri. De unde normal că au apărut și premiile la festivalurile internaționale, care, între altele, au adus și notorietate pozitivă numelui țării. 

Vorbeam mai devreme de dezamăgiri. Au fost destule voci din lumea filmului care v-au contestat. Cum ați gestionat atunci toate criticile care vi se aduceau?

Deși, cum vă spun, lupii tineri (care, acum, sunt și ei maturi, urmând să intre în coliziune cu următorii lupi tineri) s-au clasat tot timpul pe primele locuri și au obținut finanțările cele mai mari, nemulțumirile lor erau de două feluri, cumva cumulate. Pe de o parte, voiau ca nu numai primele locuri să le aparțină de drept, ci TOATE locurile câștigătoare de finanțare să le revină lor.  Adică „bătrânii” și filmele lor cumva  clasicizante „să dispară”. Asta nu stătea în puterea mea, deoarece clasarea la concurs pe locurile finanțabile rezulta din notele juriului acordate scenariilor concurente, plus creditele producătorului și regizorului (toate sistematizate de Consiliul de Administrație format din 7 membri numiți de Ministrul Culturii, dintre care eu aveam un vot).

A doua nemulțumire era problema sensibilă, ideologică. Practic, tinerii creatori voiau, în subsidiar, un fel de lege a lustrației, în care cei ce creaseră înainte de decembrie ’89, cu compromisurile de rigoare, unele mai mari, altele mai mici, să fie marginalizați sau chiar eliminați, lăsând locurile libere, evident, pentru ei, pentru noul val. Asta iar nu se putea face pentru că, întâi, nu exista lege sau regulament în acest sens, și al doilea, cel mai important, nu era fezabil în practică.

Una era să interzici din viața politică foștii securiști și nomenclaturiști din eșalonul II (ceea ce ar fi trebuit, dar nu s-a făcut) și alta să faci lustrație în cultură, în cinematografie, unde, folosind același standard pentru toată lumea, ajungeam la enormități.

Adică, să-l proscriem pe Liviu Ciulei, pentru Valurile Dunării, unde apare „securistul” Lazăr Vrabie? Să-l proscriem pe Lucian Pintilie pentru Duminică, la ora șase, un film despre povestea a doi ilegaliști ai partidului comunist? Să fim serioși! Eu le-am spus că nu primesc lecții de veștejire a tarelor/consecințelor regimului comunist, cu condiția să nu frizăm absurdul.

După cum spuneam mai devreme, am fost în prima linie a luptei jurnalistice contra restaurației cripto-comuniste gorbaciovist-iliesciene, pe vremea când ei, contestatarii mei, poate nu erau născuți. Culmea paradoxului, ironic, este că ei mă înjurau că i-am lăsat să termine filmele și să plece cu ele la festivaluri, în timp ce, peste ani, iată, exact pentru același fapt, DNA a vrut să mă bage în pușcărie! Interesant, nu?

Să revenim la scriitorul Eugen Șerbănescu. La ce lucrați acum?

Am o carte de eseuri și analize politice în lucru la Editura RAO, cu titlul Cărăușii de schelete. Scene și culise din postdecembrismul târziu.

Vă considerați mai mult analist politic, diplomat sau scriitor?

Mă consider un om de conștiință care a făcut aceste activități cu oarece aplicație, din convingere, iar nu din coterii sau oportunism de tip amoral.  

Ce legătură este între analistul politic și dramaturg?

Sunt vase comunicante. Analistul este un deconstructivist (termen pe care îl disjung de anturajul nefast al Școlii de la Frankfurt), dezasamblând aparențe și reasamblând tâlcurile din spatele lor. Dramaturgul este un sintetizator de trăiri. Teatrul trăiește prin personaje. Care-și ascund gândurile și intențiile sub cuvinte frumoase, meșteșugite, în realitate urzind intrigi în culise, guvernate totdeauna de setea de putere. Doar rezultatele – multe inexplicabile – le vedem pe scenă.

Politica e la fel, decât că se moare de-adevăratelea.

Un șir de promisiuni neonorate urmate de răzbunări disproporționate. Iar diplomația le dă glazura, le pune capac.