Ce am fi fost fără 1848?

Din cauza prezenteismului sub semnul căruia trăim și a cacofoniei politice, România Centenarului Marii Uniri seamănă cu un om care vrea să-și obțină cartea de identitate, dar… a uitat unde și-a pus certificatul de naștere. Și aceasta, deoarece tot anul acesta, în care aniversăm 100 de ani de la actul din 1 Decembrie 1918, prin care s-a creat România Mare, aniversăm și 170 de la Revoluția de la 1848.

Adevărul este că, fără 1848, fără programul politic, cultural, social și economic al generației pașoptiste, nu numai 1 Decembrie 1918, dar nici România ca atare nu ar fi existat.

Sunt mai multe opinii cu privire la originile acestui program pașoptist. Unii indică Revoluția lui Tudor Vladimirescu drept punctul de pornire al modernizării spațiului românesc și e indubitabil că, din punct de vedere național, această revoluție a deschis calea ieșirii românității din orbita Orientului și a revenirii ei în Europa, căreia îi aparține prin limbă, cultură, origine și istorie.

Alți savanți vorbesc despre rolul jucat de Dinicu Golescu, de planurile sale de reformă (abil camuflate sub forma jurnalului de călătorie în Europa Centrală) și de societatea secretă înființată în 1827 de discipolii săi, Ion Heliade-Rădulescu și Ion Câmpineanu. Tratatul de la Adrianopol, din 1829, pe de altă parte, a eliberat Principatele Române din strânsoarea unei relații economice exclusive cu Poarta și a deschis calea capitalismului. Implicit, cum spune Ștefan Zeletin, și a democrației, fără de care capitalismul nu se poate dezvolta.

Cert este că tot ce s-a întâmplat în spațiul românesc între 1830 și 1881 a fost urmarea acestui program edificat de generația pașoptistă, în toate cele trei principate românești. Unirea din 1859 (adică nașterea statului român modern), instalarea unui suveran dintr-o dinastie europeană de prestigiu, petrecută la 1866, Independența proclamată în 1877 și ridicarea României la statutul de Regat, survenită în 1881, sunt punctele-cheie ale acestui program, pe care românitatea le-a parcurs cu succes, într-un ritm unic în Europa.

Programul pașoptist, finalizat în 1881, a transformat în doar o jumătate de secol două principate prăbușite, lipsite de identitate politică și atașate formal unui Imperiu Otoman aflat în declin, într-o monarhie constituțională modernă, de tip european.

Un stat național care, între 1866 și 1914, a cunoscut ritmuri de dezvoltare excepționale, a făcut saltul de la o economie și o societate de tip medieval la o societate care făcea eforturi sincere de modernizare, experimenta forme democratice în plan politic și își dezvolta o economie diversă, pe principii capitaliste, cu toate constrângerile induse de lipsa unui capital național semnificativ. O societate care, trebuie s-o spunem, înțelesese importanța educației, ca accelerator al modernizării și dezvoltării.

Totul se află înscris în Proclamația de la Islaz, contrasemnată de domnitorul Gheorghe Bibescu la 11 iunie 1848. Principiile unei democrații constituționale, libertatea civică și politică, emanciparea minorităților, libertatea de exprimare, desființarea privilegiilor medievale ș.a.m.d.: tot ceea ce constituie zestrea democratică a României de azi pornește din acel document de excepțională însemnătate istorică.

Relația cu vecinii

Mai mult decât atât, există două aspecte ale Revoluției de la 1848 din Principatele Române care ne individualizează în raport cu tendințele politice din teritoriile circumvicine. În primul rând, în afară de Ungaria (care încă nu reapăruse pe harta politică a Europei), în jurul nostru, în sud-estul european, nu a avut loc un 1848. Numai noi și maghiarii, dintre toate popoarele aflate în acest colț de Europă, am fost conectați la fluxul revoluționar și democratic occidental, atât de puternic, încât Nicolae Bălcescu are și azi o piață cu numele său la Palermo (acolo unde a murit în exil) și e cunoscut în istoriografia italiană drept „il Mazzini romeno”.

Mai nimeni nu a pronunțat, până acum, niciun cuvânt despre această aniversare.

De asemenea, coordonarea dintre revoluționarii din Moldova, Muntenia și Transilvania (ba chiar și din Basarabia ocupată de ruși, dacă ne gândim la activitatea pașoptistului Costache Stamati) atestă foarte clar că și Marea Unire a făcut parte din proiectul acestei generații intelectuale și politice de excepție din istoria noastră.

Toate acestea s-au petrecut cu 170 de ani în urmă, iar noi, astăzi, ca urmași mai mult sau mai puțin demni, am uitat totul… Am uitat chiar și avertismentul amar al lui  Nicolae Iorga, conform căruia cine uită nu merită!