Gazul României trebuie să îi servească (Europei)… Rusiei

Când directorul OMW declara că gazul românesc trebuie să servească Europei, românii și-au ținut respirația. Mai erau, oare, buni europeni, dacă se gândeau să păstreze și pentru ei o parte a gazului extras din Marea Neagră, iar din ceea ce s-ar fi comercializat în alte locuri, să rețină un câștig ceva mai rezonabil decât cel obținut prin punerea pădurilor tot în slujba Europei…austriece? UE și Ungaria i-au mai liniștit, atrăgându-le atenția că oricum nu aveau ce face cu gazul, întrucât industria lor petrochimică fusese deja falimentată, iar Bruxellesul aloca fonduri pentru ridicarea unor capacități industriale similare Budapestei, capitala unei țări lipsite de resursele naturale pe care aceasta să le proceseze.

• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși
• Peter Magyar: Vom suspenda serviciul de știri al presei publice
• Ce ar vota românii: AUR a ajuns să cumuleze cât PNL și USR la un loc, dar a scăzut față de ianuarie
• România a avut cândva 13 mari combinate de producție a îngrășămintelor chimice…

CUM AM VÂNDUT INDUSTRIA ALUMINIULUI AMERICANILOR DE LA …MOSCOVA

Pe la începutul anilor 2000, Hotelul Athenee Palace a găzduit o frumoasă recepție prilejuită de semnarea contractului de privatizare a Alro; mai pe scurt, a industriei românești pentru producția aluminiului. În timpul regimului comunist românii strânseseră cel puțin un ochi la curea pentru a se dota cu frumosul combinat de la Slatina, chiar dacă materia primă autohtonă era puțină iar tehnologia energofagă.

Acum, în condițiile economiei de piață, privatizarea trebuia să aducă un flux proaspăt de lichidități și accesul la tehnologii mai performante. Fiind vorba despre o ramură economică cu virtuți strategice, România se bucura ca proprietatea ei să treacă în mâinile unui partener strategic, cumpărătorul fiind american. Guvernul român era, desigur, gata să îi dea sprijinul necesar, scoțând din buzunarul plătitorului local de impozite banii pentru subvenționarea costului energiei indispensabile procesului de producție. Vă mai amintiți de odiseea „băieților deștepți” din energie?

Pentru a marca importanța momentului și semnificația sa deopotrivă geo-politică și geo-economică, la ceremonie a participat și a luat cuvântul însuși ambasadorul SUA la București, Jim Rosapepe, care a subliniat împrejurarea că venirea investitorilor americani întru dezvoltarea industriei românești contribuie atât la consolidarea parteneriatului politic româno-american pe latura sa economică, cât și la cea a independenței României, cu precădere în relațiile cu mult prea hulpavul său vecin estic, Rusia.

Toate bune și frumoase, s-a băut și s-a petrecut în veselie, numai că, în curând, avea să se afle că în spatele investitorului american se afla capitalul rusesc, astfel încât, industria românească a aluminiului, împreună cu subvențiile pentru energie, a ajuns pe mâna oligarhilor velicoruși. Iar dacă omologii americani ai acestora nu sunt controlați de administrația americană, putându-se spune, chiar, că, dimpotrivă, ei o controlează, în Rusia democrației suverane și a economiei de piață dirijate, agenții economici, își aliniază poftele, atunci când li se cere, la exigențele rațiunii de stat, ale politicului. Prin urmare, investiția rusă aduce totdeauna la pachet logica profitului individual și pe aceea a interesului național, evident rus.

Amintirea acestei cacealmale – cacealma din perspectivă americană, căci din perspectivă rusă este vorba despre șah geopolitic – este redeșteptată astăzi de afacerea Exxon.

TOTUL PENTRU EXXON, TOTUL PENTRU INDEPENDENȚA ENERGETICĂ DE RUSIA!

Anii primului mandat al Președintelui Klaus Iohannis pot fi analizați și ca ani ai luptei pentru reglementarea exploatării resurselor de hidrocarburi off shore. Pe înțelesul tuturor, este vorba despre zăcămintele de petrol și gaze naturale din regiunea platoului continental al Mării Negre, obținut de România ca teritoriu național și zonă economică exclusivă prin efectul tratatului politic de bază încheiat în 1997 cu Ucraina. (Curtea Internațională de Justiție nu a făcut decât să consacre consecințele acelui tratat.)

Povestea este cumva mai veche, ea găsindu-și originile în timpul guvernelor Năstase și Tăriceanu, dar nu este nevoie să ne mai întoarcem până acolo.

În anii 2018 și 2019, sub guvernarea Viorica Dăncilă și ghidajul politic al lui Liviu Dragnea, ca șef al principalului partid de guvernământ și al Camerei Deputaților, s-a desfășurat o adevărată epopee, cu episoade conflictuale spectaculoase, implicând momente mai semnificative sau mai discrete de protest civic, dincolo de blocajul constituțional realizat de Președintele Republicii și exponentul principal al opoziției politice de dreapta autodeclarată ca „pro-occidentală” și, deci, „rusofobă”, Klaus Iohannis, pentru amendarea, contra-amendarea, re-amendarea și apoi revizuirea, până la abrogare, a reglementărilor legale stabilind obligațiile și înlesnirile acordate celor care, în calitate de concesionari, intenționau să exploateze gazul natural pontic, aflat în sfera suveranității românești.

În dispută au intervenit pe față și ambasadorii străini, dintre care cel mai explicit, insistent și impertinent a fost cel american, Hans Klemm.

De la ceea ce părea o simplă problemă administrativă de optimizare a exploatării unor resurse naturale, în paralel cu negocierea comercială a unui contract clasic de concesiune, s-a ajuns la dezvoltarea unor calcule și teorii strategice de anvergură continentală și globală. Nu mai era vorba de valorificarea unor active ale patrimoniului național, deci de o problemă de interes național, ci de salvarea Europei (celei centrale și orientale, cel puțin) de amenințarea strategică a Rusiei. România trebuia să își tempereze expresia suveranității sale individuale, pentru a apăra suveranitatea colectivă a Occidentului euro-atlantic.

Cei care susțineau că investitorii concesionari ar fi trebuit să își asume și niște obligații față de statul român, au fost denunțați ca oameni ai rușilor întrucât, vezi Doamne, prin împovărarea cu respectivele obligații îi alungau pe respectivii investitori, lăsând astfel Europa la discreția livrărilor „politizate” de gaz rusesc. În loc să servească „independenței Europei”, gazul românesc, abandonat în subsolul Mării Negre, ar fi creat un atu „imperialismului putinist”, întărind monopolul și astfel șantajul acestuia cu privire la asigurarea energiei indispensabile dezvoltării și vieții decente a statelor membre ale UE. Acești „rusofili fanatici” și „anti-occidentali obsesivi” erau, fără îndoială, PSD și Liviu Dragnea.

Dimpotrivă, cei care deschideau apele Mării Negre, precum un Moise danubiano-pontic, cu toiagul legii off shore, concesionarilor euro-atlantici, dintre care cel mai proeminent era celebra corporație americană Exxon, prin scutirea lor de orice obligație față de statul român, cu excepția plății unor redevențe simbolice, pozau în „atleți ai creștinătății” atlanticiste, gata să sacrifice altruist câștigul României din exploatarea hidrocarburilor sale, să abandoneze avuția românească și să ucidă orice tentație a „egoismului național”, numai spre a scăpa Europa de balaurul rusesc, anticristul de la Kremlin.

Prins în acest vârtej, PSD, puternic subminat de „cârtițele” strecurate în rândurile sale, bântuit de spaime penale, dar și prizonier al tranzacționismului său devenit cronic, a încercat să aducă legislației unele modeste îmbunătățiri în interes național. Respinse în continuare de Klaus Iohannis, prin abuz constituțional, ele au fost abrogate de urgență de guvernul ilegitim al acestuia, așa zis PNL, adus la putere printr-o adevărată lovitură de stat parlamentară, de îndată după încarcerarea lui Liviu Dragnea.

Astfel nimic nu mai putea împiedica Exxon să extragă și să vândă unde își dorea gazul natural din Marea Neagră.

EXXON VINDE FACILITĂȚILE IAR RUSIA ÎȘI RECUPEREAZĂ „TERITORIUL PIERDUT”

Q Magazine avea de mai multă vreme informația, pe care a adus-o la cunoștința publică, potrivit căreia Exxon intenționa să se retragă din afacere indiferent de condițiile prevăzute de legislația română în materie.

De ce? Pentru că rezervele în discuție, importante pentru România și, eventual Europa centrală, nu îi ofereau totuși un randament suficient în exploatare și comercializare atât timp cât se aflau în proximitatea Rusiei și gazoductelor sale, capabile să livreze și transporte cantități cu mult mai mari și cu costuri mai mici.

Tot ce preocupa Exxon era profitul iar nu geostrategia; câștigul financiar net iar nu securitatea energetică a Europei. Casa Albă nu putea îndrăzni să îi schimbe modul de gândire întrucât nu ea finanțează campaniile Exxon, ci Exxon campaniile Casei Albe.

Retragerea dintr-o afacere poate și trebuie să fie la rându-i optimizată. Te poți retrage cum ai intrat, în pagubă sau în profit. Concesiunea poate fi și ea un bun comercializabil. Prețul obținut din „vânzarea” ei este mai mare dacă raportul dintre drepturile conferite și obligațiile asumate înclină în favoarea celor dintâi.

Exact așa a raționat și Exxon și așa a procedat. Când domnul Klemm cerea condiții mai favorabile, el știa deja că Exxon le vrea nu ca să rămână, ci ca să plece. Iar dacă informația a ajuns și la Q Magazine, cu certitudine ea se găsea și pe masa decidenților politici; atât cei așa ziși „pro-ruși”, cât și cei așa ziși „pro-occidentali”.

De aceea cei dintâi știau că Exxon va fi legat de Marea Neagră cu atât mai mult cu cât îndatoririle sale legale vor fi mai mari, sau că, în condițiile retragerii, transferul contractului fiind mai oneros, ar fi descurajat achiziționarea sa de către acele firme care aveau în vedere mai degrabă un joc politic decât un profit comercial.

Ceilalți, „pro-occidentalii” erau conștienți, cu excepția situației că ar fi fost complet tembeli sau complet incompetenți, că, facilitând retragerea Exxon în câștig, joacă de fapt în favoarea Rusiei. De ce au făcut-o? Orice răspuns dat în jurul acestei întrebări conduce la ideea de trădare.

Ce câștigă Rusia? Dincolo de consolidarea monopolului său pe terenul furniturii de energie către Europa, ea recuperează, practic, controlul asupra acelei părți a platformei continentale pe care Nicolae Ceaușescu a refuzat-o URSS, și pe care românii au obținut-o de la Ucraina prin semnarea tratatului politic de bază cu aceasta (circa zece mii de kilometri pătrați). A durat ceva timp, a costat ceva bani, dar probabil că merită.

Așa se înțelege și de ce o propagandă ineptă a băgat timp de două decenii în capul multor români ideea că amintitul tratat cu Ucraina ar fi fost un act de trădare care a răpit nu se știe ce drepturi României. Iată că nu a răpit drepturi, ci le-a recunoscut. Acestea sunt de abia acum răpite, în folosul marelui terț cu adevărat nemulțumit de înțelegerea româno-ucraineană, printr-o adevărată trădare națională; și poate, inclusiv, trădare … europeană și euro-atlantică.