I. Chifu – Despre scena politică

Însă ele nu excelează nici prin filmele în care joacă, nici prin emisiunile pe care le conduc, nici prin facultăţile pe care le absolvă sau prin cărţile pe care le citesc – că de scris, nici vorbă –, ci prin aflarea în treabă şi prin cantitatea de imagini pe care le produc în media. În mod magic sau mai puţin, media de bulevard le acordă spaţii largi şi reflectă la secundă fiecare toaletă, gest sau respiraţie a starletei. E ca într-un etern talk-show de imagini şi poveşti. De atâta vorbă, nu mai e timp nici să reflectezi, nici să lucrezi ceva, iar viaţa pare un etern reality-show live.

În lumea politică de vârf, fiecare personaj se detaşează prin ceea ce face, prin ceea ce spune şi prin imaginea pe care şi-o creează. Aici sindromul de starletă se manifestă atunci când ai, nu ai treabă, când vezi un microfon începi să vorbeşti. Pentru că viaţa se consumă între microfoane şi televiziuni, nu mai e timp nici de muncă, nici de gândit la ce ai de făcut, darămite să mai studiezi un dosar. Superficial, politicianul care e lovit de sindromul de starletă îşi pierde abilitatea de a mai face politică. Încurcă faptul cu intenţia şi perspectiva, iar când se întâmplă să şi semneze ceva – de obicei destituiri sau numiri -, e o adevărată sărbătoare, care necesită, fireşte, un nou pelerinaj cu presa după sine într-un program cu şapte opriri de imagine şi două-trei interviuri la televiziune.
Boala asta nu e nici universală, nici caracteristică mandatelor de criză, nici nu are vârstă. Sindromul de starletă l-au avut politicieni mai mari sau mai mici, mai carismatici sau mai insipizi, lideri locali sau cu pretenţii de conducători naţionali. De la Hugo Chavez, care şi-a făcut propriul talk-show cu răspunsuri la întrebări, la Vladimir Putin, care răspunde ascultătorilor timp de șase ore sau conduce cocorii arătându-le sudul, fiecare a avut momentele sale în care sindromul de starletă l-a afectat. Grav e că mai ai şi o ţară de condus, câteodată, iar atunci logoreea exagerată şi sindromul de starletă costă pe toată lumea, nu afectează doar imaginea şi intenţia de vot.

Reguli pentru oamenii de stat
Sunt lucruri care se fac şi altele care sunt interzise. Am demitizat pe deplin şi am distrus toate tabuurile democratice, aşa că de ce să nu depăşim şi aceste reguli stricte a ceea ce se poate face şi ce nu se poate face într-o funcţie de conducere? În plină criză europeană, cu o instabilitate majoră în toate regiunile vecine, cu o nervozitate crescută a actorilor mai puţin angrenaţi în reguli şi înclinaţi să le respecte, devine o impunitate joaca de imagine, utilizarea în scop electoral şi politizarea domeniilor care afectează interesul naţional şi viaţa tuturor concetăţenilor, mai ales când eşti responsabil. Securitatea, politica externă a unui stat, apărarea, acestea nu sunt subiecte de pertractare, iar soarta unei ţări nu se joacă la noroc, în manevre în care îți asumi un risc maxim, dincolo de orice limită de siguranţă, pentru simplul motiv de a maximiza şi câştigul politic şi personal.
Ultima şedinţă a CSAT a fost inedită. Un membru al Consiliului a întârziat voit, a stat puţin şi a plecat. Şedinţa s-a desfăşurat normal, restul membrilor continuând liniştiţi agenda. E acceptabil un asemenea joc de imagine cu valoare de întrebuinţare electorală? Pentru a demonstra din raţiuni electorale că nu te împaci cu preşedintele rişti şi politizezi şi securitatea României? E o miză suficient de importantă pentru a vulnerabiliza şi mai mult situaţia ţării şi a o determina să rateze oportunităţile – puţine – câte i se oferă în asemenea situaţii? Dar dacă mâine una dintre ameninţările majore sau un risc la adresa securităţii naţionale s-ar concretiza, cum ar reacţiona? Serviciile secrete îşi fac treaba şi previn multe, dar dacă odată se întâmplă, ca la vecinii bulgari, vreun eveniment major? Nici nu contează conţinutul real. A interpreta abuziv anumite documente doar pentru că urmăreşti cu lupa să nu cumva să ţi-o ia cineva înainte sau să îţi submineze imaginea de şef e dovadă de infantilism. Interpretarea extremă a oricărui punct de agendă e la fel de matură ca şi lansarea zvonurilor pe surse că te-ai certat înainte de a da bir cu fugiţii, după ce ţi-ai aranjat talk-show-ul de seară, în care divulgi cursul părţii de şedinţă la care ai fost. (Nici nu cred că a fost o victorie reală, ci o ratare majoră: membrii Guvernului din CSAT au rămas pe loc şi chiar au lucrat la nuanţă ce era nevoie în cele trei ore cât a durat şedinţa). Iar a folosi caracterul secret al documentelor pentru a lansa în discuţie orice – de la megaminister (dă bine la presă o asemenea etichetă) până la supraguvern – e copilăresc şi descalificant. Jocul de-a neîncrederea funciară și interpretarea radicală a oricărui gest şi subiect (cine-i şeful, să nu cumva să mă domine, să nu conducă Guvernul) sunt puerile şi contraproductive, cu atât mai mult cu cât motivaţia este una pur electorală. Se utilizează în campanie crearea de divergenţe cu preşedintele, limitarea atribuţiilor sale legitime, se irosesc resurse prin duplicare, vulnerabilizează România, iar acest fapt duce la ratarea valorificării oportunităţilor ce se ivesc din ambiţii copilăreşti şi pe motive inacceptabile la nivelul unui om de stat.

Obligaţia coabitării şi funcţionalităţii executivului bicefal
Coabitarea e o obligaţie de care cred că astăzi sunt conştienţi toţi politicienii români din orice partid, ca şi întreaga populaţie. În joc sunt angajamente externe, funcţionalitatea statului român, respectarea blazonului de ţară europeană. Iar eliminarea din bătălia politică a relaţiilor externe, de securitate şi apărare e un comportament răspândit în toate civilizaţiile democratice mature. Mai mult, coabitarea e dovada nivelului evoluat şi sofisticat al democraţiei româneşti, când regula, norma, statul de drept prevalează faţă de voinţa politică sau de antipatiile personale.
În plus, nu mai e un secret pentru nimeni care beneficiază de rezultatul studiilor sociologice calitative că acela care va determina un nou scandal pierde electoral, pentru că românii s-au săturat de scandal şi circ, iar dacă mai ies şi dincolo de hotarele ţării sau întâlnesc aici străini, resimt jena explicaţiilor despre gesturile politicienilor ce-i reprezintă. Iar tentaţia de a ascunde deficienţele, problemele şi gafele guvernării în spatele unui conflict artificial cu preşedintele nu ajută. Omul de stat se gândeşte la coeziunea societală, la interesul naţional – dincolo de cel politic -, de unde şi nevoia de a reveni la o strategie de recredibilizare şi relansare a imaginii României, incluzându-i pe toţi jucătorii, nu disputând paternitatea unui proiect pentru a impune controlul asupra traseului său. De aceea, unele lucruri se desfăşoară în spatele uşilor închise şi nu în public, nu reclamă îmbufnare sau hârjoneală pentru deliciul mediei şi al telespectatorilor, ci echilibru, seriozitate şi idei notatoare. Acelea contează.

Avem o ţară, cum procedăm?
Nu sunt politician şi nu mă interesează, decât ca simplu cetăţean, cum guvernează unii sau ce proiecte politice lansează alţii. Dar guvernarea cu ochii la sondaje de opinie şi la media (eventual coordonat de o anumită media), cu ochii şi gândul la cuţitul în spate pe care l-ar putea împlânta partenerii politici sau la explicaţiile ce trebuie furnizate colegilor de partid sau alianţă, toate acestea nu au cum să ducă la nimic bun. Semnale negative se acumulează de la toţi partenerii şi aliaţii noştri externi, care au redus motoarele la minimum sau se pregătesc chiar să inverseze unele dintre relaţiile apropiate, de frică să nu fie antrenaţi în vreo formă de validare a politicii arţăgoase a unor politicieni români.

P.S.: Nu am scris textul pentru un politician anume, nici pentru o clasă de politicieni părerişti ce schimbă scaunul dintr-un talk-show pe cel de la următorul, care stau mai mult pe micul ecran decât în colegii, Parlament sau la ministere. Uneori te gândeşti când mai au timp să-şi citească mapa, să studieze dosarele complicate şi să se consulte cu staff-ul şi aparatul lor de lucru. Ci am crezut necesar să lansez acest avertisment pentru acei oameni oneşti şi cinstiţi din toate partidele, cu experienţă de guvernare, cu experienţă politică şi care ştiu, cunosc şi realizează unde se află cu adevărat România acum, pentru că ei chiar au preocupări ce exced starea de talk-show zilnic a unora ce riscă să manifeste sindromul de starletă. E trist că unii nu mai au timp să lucreze pentru că trebuie să vorbească, nu mai au timp să citească pentru că sunt prea dese microfoanele televiziunilor de ştiri pe drumurile numeroase pe care le parcurg zilnic. E inacceptabil să nu ai timp să petreci trei ore într-o şedinţă cu adevărat crucială pentru că ratezi cinci declaraţii la şapte televiziuni între timp. Dacă te comporţi precum Dan Diaconescu, cu el ai să rivalizezi şi ai să te compari, nu cu Brătienii, Maniu sau Coposu. Apropo, şi cine are responsabilitatea faptului că acest tip de lideri a ajuns să conducă România şi să reprezinte vârful clasei politice româneşti?

* Iulian Chifu este profesor de analiză de conflict şi decizie în criză la SNSPA Bucureşti, fondator al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi consilier prezidenţial pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă