de FLORIANA JUCAN ȘI ALEX STĂNILĂ

CCR are rolul primordial de a garanta respectarea drepturilor conferite cetățenilor prin Constituție. Prin abuz procedural se caută, însă, folosirea ei în blocarea procesului legislativ, precum și transformarea sa în instrument al loviturilor îndreptate împotriva ordinii de stat.

 Un garant al contractului social

Principalul rol al unei Curți Constituționale este acela de a-i apăra pe cetățeni împotriva efectelor unor legi care le încalcă drepturile garantate de Constituție ca lege a legilor. Orice persoană, parte într-un litigiu adus spre soluționare în fața unei instanțe judiciare (sau arbitrare), poate cere verificarea conformității normei legale care urmează să i se aplice cu ordinea constituțională în cadrul și spre concretizarea căreia aceasta a fost adoptată.

Astfel se asigură împricinaților accesul la o jurisdicție specializată, constituind un aliniament suplimentar pe care se organizează defensiva unui anumit sistem de organizare socială și a unei anumite formule de împărțire a puterii între indivizi și comunitate, între cetățeni și stat. Cu cât mai multe asemenea aliniamente, cu atât mai puține încălcări, mai puține abuzuri, mai puține derapaje, mai puține suferințe.

Curtea Constituțională nu face parte din sistemul judecătoresc – deși se organizează și funcționează foarte asemănător cu acesta – întrucât ea nu soluționează pricini concrete, ci stabilește dacă puterea judecătorească – cea abilitată cu aplicarea legii în asemenea pricini – poate recurge la o anumită reglementare, întrucât între dispozițiile detaliate, uneori chiar tehnice, ale acesteia, și cele generale, principiale și puternic ideologizate ale Constituției există o deplină compatibilitate.

Citește și VA CAPITULA ROMÂNIA?

Dacă ne amintim că în România Constituția a fost adoptată de o adunare alcătuită special în acest scop prin vot popular (Adunarea Constituantă), apoi a fost aprobată de întregul electorat prin referendum, ne dăm seama că prin Curtea Constituțională națiunea, în ansamblul ei, se asigură că opțiunea sa cu privire la temeliile convenționale pe care s-a constituit statul este respectată tot timpul. De aceea Curtea Constituțională nu este nici organism tehnic format din funcționari publici sau experți, nici instanță judecătorească, ci se află deasupra acestora, tot așa cum Constituția stă deasupra legilor, ca instituție politică, fiind compusă în așa fel încât să adune la un loc toate convingerile ideologice prin prisma cărora contractul social este citit și interpretat.

Ca purtători ai respectivelor convingeri membrii Curții – desemnați de instituțiile politice republicane direct alese, pe durate diferite, spre a evita transformarea lor într-un grup oligarhic – nu sunt obiectivi (sic!). Obiectiv este rezultatul agregării opiniilor lor, care se echilibrează reciproc în cadrul deliberărilor și se sintetizează prin vot.

În legislația mai veche, sesizarea Curții Constituționale ducea la suspendarea procesului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Sub presiunea pseudoexperților Comisiei Europene și cu levierul distructiv al MCV, i s-a impus României formula absurdă ca procesul judiciar să continue și pe timpul în care se realizează controlul de constituționalitate.

Citește și PREȘEDINTELE, ÎN PERICOL DE A FI RĂPIT

Argumentul a fost nevoia de a se asigura celeritatea procesului. Consecința este că, după încheierea unui proces și eventual executarea unei sentințe, se poate afla că legea în baza căreia s-a judecat este neconstituțională și de aceea sentința este nulă.

În astfel de împrejurări celeritatea nu sporește stabilitatea și predictibilitatea raporturilor sociale, ci dimpotrivă, instabilitatea și impredictibilitatea lor.

Daniel Morar, judecător al Curții Constituționale

Controlul constituțional al legiferării și guvernării

Dacă aceasta este menirea de căpetenie a unei Curți Constituționale, CCR a mai primit și alte competențe dintre care două merită a fi evidențiate: aceea de verificare a constituționalității legilor înainte de promulgare – deci după adoptare, dar înainte de intrarea în vigoare – și aceea de a soluționa conflictele juridice cu caracter constituțional dintre instituțiile statului create prin Constituție.

Cei nouă judecători constituționali – căci numai atâția sunt – și cei 21 de magistrați-asistenți care îi ajută, în afara miilor sau chiar a zecilor de mii de cauze născute în procesul aplicării legilor, mai au de soluționat, așadar, și sesizările adresate lor în virtutea celorlalte competențe arătate.

Acesta nu ar fi un capăt de țară dacă ne-am afla într-un mediu normal. Adică dacă recursul la controlul constituțional s-ar realiza cu bună-credință și, până la urmă, cu bun-simț.

Într-un Parlament care funcționează pe baza principiului democratic ferm acceptat, potrivit căruia „majoritatea decide, iar minoritatea vorbește”, contestarea constituționalizării legilor chiar de el adoptate este rarisimă.

Citește și CUM A FINANȚAT ADMINISTRAȚIA OBAMA AL QAEDA

Opoziția parlamentară are posibilitatea să își exprime punctul de vedere în cadrul dezbaterilor și prin vot, în comisii și în plen. Dacă sesizează elemente de neconstituționalitate trebuie să le releveze, iar o majoritate rezonabilă și inteligentă nu are de ce să nu țină seama de asemenea avertismente, întrucât nu dorește ca legile necesare guvernării să se blocheze ulterior prin instanțe sau să tulbure prin aplicare ordinea statului pe care îl guvernează.

Pe de altă parte, majoritatea, știind că pe fond are rolul decisiv, are toate motivele să aplice cu strictețe regulile procedurii legislative, astfel încât să nu riște retrimiterea legilor de către Curtea Constituțională pentru reluarea dezbaterilor pe motive de formă. Primind, astfel, tot ceea ce în mod rezonabil poate primi spre a-și valorifica statutul, opoziția nu are motive să conteste constituționalitatea produsului legislativ.

Democrația parlamentară nu înseamnă dictatura majorității numai în ceea ce privește procedura de adoptare a deciziilor; și nu înseamnă nici dictatura minorității în ceea ce privește fondul acestora. Opinia minorității ajunge în fondul deciziei numai prin interstițiile procedurii. Minoritatea are forma; majoritatea are fondul.

Maia Teodoroiu este cel mai tănăr judecător al Curții Constituționale 

O Constituție normală într-o lume anormală

La noi lucrurile stau pe dos. Nereușind să valorifice atuurile procedurale – din lipsa înțelegerii rolului său, a capacității de negociere sau/și a unor propuneri alternative –, opoziția a renunțat la încercarea de a amenda legislația, ceea ce i se pare prea puțin, urmărind pur și simplu blocarea adoptării ei, prin abuz de procedură: interminabile discursuri parazitare, demonstrații zgomotoase, cereri inutile, dar cronofage, hiperabundență de amendamente lipsite de pertinență. Neavând priceperea și răbdarea necesare neutralizării filibusterismului opoziției, majoritatea forțează procedura, scoțând legislația cu un forceps neconstituțional. Așa se explică de ce CCR a fost obligată să constate neconstituționalitatea unor legi mai mult pe motive de procedură decât pe motive de fond. Distincție pe care publicul nu a făcut-o, dând crezare, în consecință, susținerilor potrivit cărora puterea este cea care atentează la ordinea constituțională.

Încărcarea rolului CCR cu probleme având ca obiect detalii de tehnică procedurală a fost primul pas către blocarea acestei instituții și deturnarea ei de la îndeplinirea rolului său principal, evocat anterior: apărarea cetățenilor în actul de justiție.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Odată descoperit trucul stopării procesului legislativ prin sesizarea CCR, s-a trecut la contestarea tuturor legilor pentru motive de neconstituționalitate, indiferent că acestea nu existau ori nu aveau impact real asupra raporturilor sociale.

Partidele opoziției, Președintele Republicii, ÎCCJ, CSM, respectiv întregul bloc antiguvernamental au trecut la stoparea procesului legislativ și, pe cale de consecință, a celui de administrare a țării, prin trimiterea în batjocură a oricărei legi, importante sau nu, cu probleme sau nu, la controlul constituționalității. Astfel au fost trimise sesizări referitoare la legi privind creșterea suinelor sau piscicultura, deși nemulțumirile semnalate nu aveau nicio legătură cu Constituția.

Ieșind din postura de neutralitate la care îl obliga rolul de mediator, Președintele a făcut public presiuni asupra Avocatului Poporului sau CSM pentru a contesta diverse acte normative, a căror corectitudine constituțională a fost în cele din urmă confirmată. De asemenea, neconstituționalitatea imaginară a acelorași legi a fost pe rând reclamată de opoziția parlamentară, ÎCCJ și Președinte. Chiar dacă CCR a trebuit numai să respingă asemenea sesizări ca inadmisibile potrivit principiului non bis in idem (nu se poate judeca de două ori aceeași cauză), această simplă formalitate a consumat timp prețios.

Stabilind instituțiile care au dreptul să sesizeze CCR, legiuitorul constituțional s-a bazat pe buna-credință a acestora și nu a detaliat ceea ce era de bun-simț. În absența acestuia, însă, CSM sau ÎCCJ, de pildă, a contestat ca neconstituționale legi care se refereau la alte aspecte decât organizarea sistemului judiciar, aflat în grija lor, intrând, spre exemplu, pe terenul politicii penale a Guvernului și transformându-se astfel în instrument al opoziției politice. Cu alte cuvinte, devenind din putere judecătorească neutră politic o putere politică având agendă proprie.

Efectul secundar al unor asemenea abuzuri a fost acela al inundării CCR – fără niciun rost legitim, cu dosare de soluționat degeaba –, dar, și mai grav, al transformării CCR într-o adevărată a treia cameră a legislativului, deși ea nu a fost concepută și nu este echipată pentru o asemenea misiune.

În siajul unor asemenea excese, dezbaterea parlamentară  normală dintre putere și opoziție se mută în CCR, cu riscul polarizării membrilor acesteia, precum și acela, fie el și marginal, de a le conferi, în concret, puteri mai mari decât cele ale Parlamentului care este direct ales, este reprezentantul suprem al suveranității populare și ar trebui să fie unicul for legislativ al statului.

Teren al luptei pentru schimbarea regimului de guvernare

Cum toate acestea parcă nu ar fi fost de ajuns, brusc CCR a fost confruntat cu o creștere semnificativă a conflictelor juridice cu caracter constituțional între instituțiile statului. Faptul că are competența de a le soluționa indică împrejurarea că asemenea situații pot apărea în mod firesc. Frecvența lor este, însă, nefirească, iar aceasta este consecința unei lecturi a Constituției făcute cu o rea-credință care merge până la granița loviturii de stat.

Nu trebuie să ai o pregătire specială pentru a înțelege că persoana chemată să medieze între puterile statului nu poate face parte din niciuna dintre ele. Prin urmare, ca mediator, Președintele nu este șef al executivului, nici măcar în parte; așadar, nu poate da sarcini Guvernului prin CSAT, profitând de calitatea de președinte al ședințelor acestuia, și nu poate opri Guvernul să își îndeplinească programul aprobat de Parlament, mai ales în condițiile în care Constituția spune explicit că executivul răspunde exclusiv în fața legislativului.

În ciuda acestor evidențe, Președintele Republicii insistă să își asume și să exercite puteri executive, făcând din CCR un câmp de bătălie politică și un paratrăsnet prin care se descarcă energiile negative al unei societăți dezbinate și ostracizate.

În mod normal, Curțile Constituționale sunt chemate să soluționeze conflictele de competență dintre instituțiile publice ivite în chestiuni punctuale. Niciodată Președintelui Germaniei, spre exemplu, nu i-ar trece prin cap să întrebe Curtea de la Karlsruhe dacă prevederea constituțională, conform căreia el „reprezintă statul”, îi conferă dreptul de a participa la Consiliile Europene în locul Cancelarului. La noi, CCR este pusă sub presiune pentru a consfinți, în afara oricărei legitimități, schimbarea regimului de guvernare parlamentar stabilit de Constituție, în regim semiprezidențial, numai pentru că așa vor mușchii Președintelui și cercurile de interese locale și străine din jurul lui, doritoare să controleze România în afara oricărei supravegheri parlamentare / populare.

Cei nouă judecători ai Curții Constituționale: Varga Atilla, Mircea Ștefan Minea, Daniel Morar, Marian Enache, Livia Stanciu, Maia Teodoroiu, Valer Dornean, Mona Pivnicer, Petre Lăzăroiu

O victimă colaterală care trebuie salvată

 Culmea unei atitudini în același timp iraționale și destructive, ipocrite și negativiste este că, pe de o parte, orice lege sau conflict interinstituțional inventat este deferit CCR, iar pe de altă parte deciziile acesteia, în măsura în care nu convin, nu se pun în aplicare de cei cărora li se adresează sau se aplică, însă, cu întârziere, cu rezerve și cu o retorică denigratoare. Două exemple recente sunt elocvente.

Unul se referă la executarea deciziei CCR privind revocarea procurorului-șef al DNA. Dincolo de întârzierea cu care s-a semnat decretul prezidențial dispus de aceasta, persoana revocată a organizat o conferință de presă prin care a denunțat presupusa ilegalitate a deciziei; ceea ce ar fi rămas o simplă atitudine personală dacă la eveniment nu ar fi participat alți procurori din compunerea și conducerea DNA. Astfel, un punct de vedere critic a devenit frondă instituțională, unii sugerând chiar că decizia CCR ar putea fi cenzurată în contenciosul administrativ, iar alții că judecătorii care au pronunțat-o ar putea fi cercetați penal. Împotriva niciunuia dintre acești procurori nu s-a pornit vreo procedură vizând excluderea lor din magistratură.

Un alt exemplu este acela al hotărârii luate de secția de procurori a CSM prin care s-a refuzat tragerea la răspundere disciplinară a șefei DNA pentru fapte constatate de CCR ca fiind încălcări ale Constituției. Practic, respectiva hotărâre, sfidând caracterul obligatoriu al deciziilor CCR, încalcă ordinea constituțională a statului, fără ca vreo măsură punitivă să se fi inițiat. Astfel, din instanță, competentă cu soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre instituțiile statului, CCR a devenit parte într-un asemenea conflict cu CSM.

Prin Președintele său, Comisia de la Veneția pentru Democrație prin Drept a fost obligată să ia atitudine, atrăgând atenția că, dacă exprimarea dubiilor cu privire la deciziile unei Curți Constituționale este admisibilă în exercițiul dreptului la libertatea de expresie, refuzul punerii lor în aplicare de îndată și întocmai este exclus. Nu Comisia de la Veneția poate face ordine, însă, în România.

În războiul politic româno-român CCR este o victimă colaterală, dar de primă importanță. Blocarea ei printr-un abuz procedural patent și vulnerabilizarea ei politică prin atacarea sa de pe poziții partizane, inclusiv pe calea protestelor de stradă, distrug una dintre piesele esențiale de care depinde buna funcționare a statului român și respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor lui. Salvarea CCR devine, de aceea, o necesitate urgentă.

Cine o poate face? În această etapă, numai majoritatea parlamentară, împreună cu Guvernul ca legislator delegat. Aceștia au toată legitimitatea și toate instrumentele. Mai lipsesc voința și curajul politic, dar și susținerea militantă a societății cu adevărat civile, pentru care, din păcate, Curtea Constituțională nu este decât o altă „curte a miracolelor”.

Răspunzând mai multor întrebări ale revistei Q Magazine către conducerea Curții Constituționale, Magistratul-asistent șef Claudia-Margareta Krupenschi, Director al cabinetului Președintelui, a făcut o sinteză a situației cauzelor soluționate de CCR după 2003, când a avut loc ultima modificare a Constituției.

Cifrele la zi AICI