Adevărul și reconcilierea în justiție. Plan în trei puncte

Achitările sau condamnările blânde din ultima vreme în dosarele cu miză politică instrumentate de DNA nu sunt semnul că justiția selectivă ar fi pe cale de dispariție, ci expresia replierii tactice a unei puteri ilegitime care refuză capitularea.

 Citeşte şi: Mesajul lui Tudorel Toader pentru Lazăr, Jurma şi Kovesi

Reabilitarea condamnaților politici – o victorie morală strategică

Dezvăluirile ultimului an legate de modul în care justiția politizată a combătut corupția în România, cel puțin cu începere din 2009, respectiv din momentul în care Președintele-jucător Traian Băsescu a avut „guvernul lui” și și-a închinat țara marilor „licurici” euro-atlantici, putându-și elimina în consecință adversarii politici fără vreo opreliște, sunt cutremurătoare.

Chiar dacă actualul Președinte, Klaus Iohannis, șefii parchetelor, presa soroșizată, mișcările extremiste din stradă și opoziția neofascistă din Parlament, principalele ambasade occidentale și eurocrații bruxellezi se încăpățânează să nege evidența și să susțină abuzurile statului polițienesc instalat ilegitim în România, adevărul este tot mai greu de ascuns.

Situația seamănă tot mai mult cu cea din Franța scandalului Dreyfus: sub acțiunea dovezilor, tot mai multe personalități, inclusiv cele legate de regimul Băsescu, ies din tradiționala lor tăcere și cer să se facă lumină și dreptate; sub apăsarea conștiinței sau a fricii, tot mai mulți membri ai sistemului judiciar arată că nu mai sunt dispuși să se solidarizeze cu infamia, riscând să se trezească pe banca acuzaților la ora decontului.

În prima jumătate a acestui an, DNA a înregistrat 207 achitări, din care 100 sunt numai în luna iunie.

De la justiția selectivă la inechitatea proceselor judiciare

Protocoalele secrete (dacă erau doar tehnice nu aveau de ce să fie secretizate) dintre SRI și parchete, deși fără îndoială ilegale, sunt apă de trandafiri pe lângă cele dintre SRI și instanțele judecătorești, care încă ar mai putea găsi scuze față de cele care au creat „parteneriatul strategic” dintre judecători și procurori.

Cine poate crede că un proces, în care avocatul statului și reprezentantul puterii judecătorești au stat de aceeași parte a baricadei împotriva inculpatului și a avocatului său, a fost unul echitabil?!

Unii acuzați politici vor fi scăpat cu noroc din această mașinărie diabolică de măcinat destine. Câți nu au scăpat? Câți sunt victime principale, cu vocația deșartă de a deveni, într-o zi, eroi celebrați public, și câți sunt victime colaterale, pe vecie îngropate în mormintele comune ale eroilor necunoscuți?

Judecătorii sunt primii care au înțeles că cea mai grea răspundere apasă pe umerii lor. Deocamdată degetul acuzator este îndreptat în special spre „dictatura procurorilor”.  Aceștia, deși vinovați pentru a fi smuls prin terorizarea judecătorilor condamnări politice, încearcă să treacă păcatul integral în contul instanțelor judecătorești, insistând că la urma urmelor oamenii nevinovați au ajuns în pușcărie pe baza hotărârilor judecătorești, iar nu a rechizitoriilor.

Puși sub presiune, judecătorii recunosc că au primit informații (să le zicem probe) de la serviciile secrete, pe baza cărora, fără a le arăta inculpaților și avocaților, și-au formulat sentințele, compromițând absolut toate procesele declanșate de DNA sau DIICOT, în contextul „cooperării” dovedite de acum cu SRI. Colaborarea anumitor parchete și anumitor instanțe cu SRI, în acest context și pe acest fundal, creează prezumția absolută de ilegalitate a proceselor instrumentate în trena ei.

Poate că unii dintre cei condamnați au fost vinovați. Toate procesele sunt însă suspecte și nimeni nu mai poate deosebi pe cele care, corecte fiind, au ajuns la decizii corecte, de cele cu decizii viciate de viciile procedurii. După cum nu se pot deosebi procesele influențate de informații sau instrucțiuni oculte și cele care nu au suferit asemenea influențe. Fiind secrete, ingerințele respective nu au lăsat urme în dosarele oficiale ale instanțelor.

După ce au fost prezentate judecătorilor, fără să se fi certificat în vreun fel autenticitatea și corectitudinea lor, respectivele informații s-au întors acolo de unde au venit, dispărând pe vecie în gaura neagră a serviciilor secrete. Cum să le invoci într-un eventual proces de revizuire a deciziilor nedrepte, dacă nu le găsești urma și, deci, nu le poți proba?

Citeşte şi: Decăderea moralității publice

Cu câteva achitări nu se face primăvară în justiția selectivă

Marele cutremur nu s-a produs încă, dar vestea relativ bună este că numărul victimelor justiției corupte a început să scadă. Deja asistăm la achitări răsunătoare sau la clasări de dosare.

Sub influența deconspirării ilegalităților comise de DNA și de trinomul SRI-DNA-ICCJ, multe rechizitorii s-au terminat cu achitare. Cauze care cu un an sau doi în urmă s-ar fi încheiat rapid cu condamnări severe, acum beneficiază, în cel mai rău caz, de condamnări cu suspendare. Sunt schimbări de tendință și acte de dreptate care, deși încă izolate și fără legătură cu vreo reformă de sistem, explică gesturile de satisfacție ale multora.

Dincolo de avertismentul strategic potrivit căruia sticlele de șampanie trebuie să rămână închise până la „capitularea necondiționată” a sistemului judiciaro-polițienesc, fără de care orice victorie rămâne una de etapă, oricând posibil urmată de pierderea războiului, rămâne o întrebare deosebit de gravă în așteptarea unui răspuns extrem de urgent: Ce facem cu cei care au fost condamnați înaintea schimbării direcției vântului? Ce se întâmplă cu cei aruncați în închisori sau cu cei care, după executarea unor condamnări la închisoare nedrepte, rămân supuși unor interdicții sau unui oprobiu public de natură a le prelungi chinul?

Ideală ar fi fost o amnistie. Aceasta ar fi mai mult decât o reparație. Ar fi o primă victorie strategică a statului de drept autentic împotriva justiției selective, ca putere politică pentru sine.

Citeşte şi: Kovesi-abuz în serviciu și favorizarea infractorului

Condamnările politice – ultimul stadiu al crimei rechizitoriilor politice

Insistența cu care în ultima vreme sunt prezentate în presa democrată achitările „anti DNA” și „anti DIICOT”, făcându-se din numărul acestora dovada exclusivă a caracterului politic al rechizitoriilor, reprezintă o eroare strategică tot atât pe cât este un semn de lașitate și ipocrizie; dacă nu cumva de complicitate. Se lasă astfel a se înțelege că, în fapt, condamnările politice ar confirma corectitudinea rechizitoriilor DNA. Ca și cum DNA ar fi vinovată numai pentru inculpări netemeinice, iar nu și pentru condamnările smulse cu forcepsul.

Iată de ce amnistia ar însemna afirmarea inechivocă a faptului că nu numai DNA este vinovată de crime judiciare, ci și complicii săi din puterea judecătorească; că nu numai inculpările politice sunt criminale, ci și condamnările politice. Ceea ce, odată cu reabilitarea unui principiu moral, ar avea și avantajul de a readuce la modul concret în oastea democratică și națională, pe cei răpiți acesteia prin crimele judiciare menționate, întărindu-o substanțial.

Protestează mișcările extremiste, antidemocratice și antinaționale? Este firesc! Se opun ambasadele altor națiuni și corporațiile multinaționale? Este logic! Abia dacă nu ar fi așa ar trebui să ne îngrijorăm și să ne întrebăm unde am greșit. Altminteri, nu avem a ne teme decât de teama însăși.

77 de medici oncologi din București și din alte șapte județe au fost acuzați de luare de mită. După doi ani, DNA a clasat dosarul pe motiv că nu există probe. Între timp, cei 77 n-au avut drept să profeseze și reputația construită o viață întreagă a fost distrusă.

Citeşte şi: Va capitula România în războiul care se dă pe resursele sale?

Crucea și urmele cuielor

Dacă mâna slabă a guvernanților tremură sub apăsarea prea mare a răspunderii purtate de mandatul popular, se poate imagina măcar un plan în trei puncte adoptat printr-o Ordonanță de urgență care:

1. să reabiliteze pe deplin drept pe toți aceia care în perioada 2009-2018 au fost condamnați în baza unor rechizitorii ale DNA și DIICOT, imediat după executarea pedepsei principale, cu precizarea că aceasta ar însemna inclusiv ștergerea cazierului și înlăturarea tuturor celorlalte interdicții consecutive condamnării, stabilite prin decizia de condamnare sau prin legi speciale;
2. să reducă o mie de zile din toate pedepsele cu închisoarea în curs de executare, ceea ce ar apropia durata condamnărilor cu închisoarea din România, de media europeană, odată cu corectarea exceselor evitând discriminări generatoare de tensiuni inutile;
3. să constituie o „Comisie națională pentru reconciliere și adevăr”, formată din magistrați propuși de uniunile profesionale ale acestora și aprobați de Parlament, care să ancheteze toate suspiciunile de procese inechitabile aduse la cunoștința sa, urmând ca pe baza concluziilor trase să se promoveze un proiect de lege cu caracter deopotrivă reparatoriu, educativ și preventiv.

Președintele Klaus Werner Iohannis a făcut prima sa vizită de după alegeri la Înalta Curte de Casație și Justiție, condusă atunci de Livia Stanciu. Toți au sperat într-o eliberare a justiției după regimul Băsescu.

După revocarea lui Kovesi și menținerea ei impertinentă în conducerea PICCJ, se vede clar cum adversarul nu cedează niciun pas. Cei răi nu au nici limite, nici rușine. Cei buni, în schimb, nu fac nici măcar un gest minim pentru a repara cât de cât efectele ticăloșiei răilor. De aceea per total câștigă răii, iar bunii pierd. Cei buni câștigă, iată, bătălii, dar cei răi câștigă războaie.

Nu-i poți lăsa stigmatizați pentru toată viața pe unii care și vinovați de ar fi fost nu au avut parte de un proces corect. Nu poți arunca la coș o parte importantă a elitelor naționale, când țara resimte tot mai acut lipsa acestora în toate domeniile vieții social-politice. Nu poți reface unitatea morală și de acțiune a națiunii fără reconciliere, după cum reconcilierea nu este posibilă fără reparație, iar reparația fără adevăr. Oamenii și-au dus crucea. Măcar urmele cuielor trebuie șterse.