Dacă pentru contemporani evenimentul zilei de 9 iulie a fost semnarea decretului de revocare a Laurei Codruța Kovesi, posteritatea va reține foarte probabil această zi ca fiind cea în care, printr-un joc de forță în Parlament, România și-a proclamat independența. Atât independența energetică (asigurată, dacă noua lege off-shore va trece cu bine și de stiloul președintelui Iohannis) cât și independența politică.

Citeşte şi: Începe Summitul NATO

 Aproape ne obișnuiserăm să trăim într-o țară condusă de diverse cercuri de interese politice și economice externe, coordonate din străinătate. Timp de 16 ani (între 1990 și 2006) această formulă, a subordonării României intereselor marilor puteri, a fost înțeleasă ca fiind singura formulă care poate asigura prosperitate țării noastre, care poate garanta aderarea euro-atlantică, care poate face posibil ca România să fie „o țară ca afară”.  Într-un cuvânt, o adevărată strategie națională, la care au aderat atât puterea cât și opoziția politică, dar chiar și societatea civilă (de la Biserică la cel mai progresist ONG) de la noi.

După 2007 și intrarea României în Uniunea Europeană, această strategie națională ne-a transformat pentru câțiva ani în cel mai inedit membru al proiectului european și al NATO. În România, spre deosebire de celelalte state din UE și din NATO, nu exista euroscepticism, nu existau rezerve față de politica marilor puteri, nu exista nici măcar pacifism. Nu exista nici măcar negociere, simpla sugestie internă că am putea să gândim și soluții post- UE și post- NATO fiind considerată o erezie și o blasfemie. De altfel refrenul oficial al demnitarilor români a fost, constant, acela că România pur și simplu nu are și nici nu trebuie să aibă soluții alternative la Uniunea Europeană și la NATO.

Această linie politică a avut și consecințe sociale și economice, de la cultul investitorului străin, văzut ca un soi de mesia infailibil, până la un soi de segregare națională – între românii salvatori, care prin banii lor munciți în străinătate ar întreține România, iar prin votul lor periodic ar salva-o de comunism, românii corporatiști, care educați în și de către corporațiile multinaționale, au atins un anumit nivel de conștiință civică, și restul țării, care nu are încă dreptul intelectual și moral de a ridica privirea cu pretenții către aliații noștri strategici.

Protejarea investitorului străin, văzut ca salvator, a fost pentru foarte mulți ani o politică de stat și o strategie de securitate. Profitul material al României a devenit secundar, imaginea investitorului fiind mai degrabă aceea de actor strategic, decât cea de aducător de prosperitate materială. O obsesie a securității naționale a blurat o obsesie mult mai legitimă, a prosperității materiale.

Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie. Și punct.

Istoricul raportării României la resursele de gaze naturale și de petrol din Marea Neagră este un foarte bun indicator al evoluțiilor din această viziune politică de stat. Stabilirea unor redevențe incredibil de mici, prin raport cu media internațională a acestora, disponibilitatea de a crea toate facilitățile fiscale cu putință, până la a merge la ideea că aceste gaze pot fi oferite practic pe gratis nu ascund cine știe ce calcule economice meschine, ci pur și simplu o doctrină ce a funcționat până acum oficial.

Această doctrină circula în perioada comunistă sub forma unui banc: „Cum rezolvăm problemele economice ale României? Declarăm război Statelor Unite și apoi ne predăm.” Fără război prealabil, fantezia acestei capitulări salvatoare ne-a însoțit în relația cu Occidentul din perioada de după 1989.

Logica este simplă, lașă, dar era și afirmată mai mult sau mai puțin oficial de către majoritatea liderilor noștri politici: o Românie ocupată de americani nu mai poate fi ocupată de ruși.

Revenind la chestiunea gazelor naturale din Marea Neagră, simpla dezbatere internă cu privire la niște resurse naționale, a căror valoare ar dubla PIB-ul României, era privită cu neîncredere și ca o amenințare pentru securitate. Gazele naturale din Marea Neagră deveniseră din resursa internă a țării noastre o armă euro-atlantică în lupta cu cea mai puternică mașină de război a Rusiei: Gazprom-ul.

Nu conta, desigur, faptul că prin natura relațiilor corporațiilor într-o economie globală, între Exxon și Gazprom sunt mai multe, mai strânse și mai pragmatice relații decât între SUA și Rusia, că logica bursieră e mai influentă decât logica cabinetelor diplomatice și că deși date de pomană americanilor și austriecilor, gazele naturale din Marea Neagră vor ajunge să aducă profit rușilor.

Unde este Dragnea în toată povestea asta?

Ziua de 9 iulie părea o zi foarte previzibilă. Opinia publică din România era atentă la complicata dezbatere internă din jurul destituirii Laurei Codruța Kovesi. Coaliția guvernamentală pregătea, în contextul amânărilor președintelui Iohannis de a aplica decizia Curții Constituționale, începerea procedurilor de suspendare. Însă dimineața a venit cu anunțul că președintele, după o lună de lectură și meditații, a decis să respecte Constituția României și să dea curs deciziei CCR.

Mass-media și atenția publică au fost apoi direcționate spre momentul telenovelistic al plecării doamnei Kovesi din fruntea DNA: discurs emoționant și mobilizator, din mijlocul foștilor colegi și colaboratori. Studiourile de televiziune au fost ocupate toată ziua cu „decriptarea” gesticii, simbolisticii vestimentare, tonului, clipitului eroilor acestei povești.

Legea off-shore trecuse deja de Senatul României într-o formă care umpluse de bucurie corporațiile și umpluse de dezamăgire (uneori activă – cazul meritoriu al câtorva parlamentari de la putere și din opoziție, dar și al unor activiști civici și jurnaliști, alteori resemnată, cazul majorității) societatea românească. Ambasadorii, aceste persoane inacceptabil de active în politica internă românească, transmiseseră deja mesajele lor: România trebuie să înțeleagă că resursele sale nu îi aparțin.

Deci putem spune că erau toate datele pentru ca această lege să treacă și de Camera Deputaților și să meargă spre promulgare fără nicio dezbatere serioasă în societate. În definitiv, deși nu convenea nimănui, varianta din Senat corespundea doctrinei noastre quasi-oficiale: capitularea ca strategie de politică externă.

Când Liviu Dragnea a apărut în fața televiziunilor, majoritatea titrau că aceasta va fi prima reacție publică a liderului PSD la afacerea Kovesi. Nimeni nu se aștepta ca Dragnea, prezentând scheme, cifre și calcule scrise de mână (ceea ce subliniază graba în care fuseseră făcute), face cunoscut că Parlamentul modifică radical, pe ultimii 10 metri, legea off-shore și că România iese pe profit, își dobândește mult dorita independență energetică, dar, mai mult, își obține și independența politică.

Mișcarea a lăsat cam pe toți în offside. Nici mass-media românească nu a putut prelucra prea repede acest breaking news, nici opoziția nu a putut să administreze politic mișcarea PSD, fiind obligată să încaseze o altă urâtă lovitură de imagine. Dar, desigur, cei mai afectați au fost greii corporațiilor petroliere, care savuraseră în avans o afacere facilă și foarte profitabilă.

România nu doar că își triplează perspectiva profiturilor de pe urma resurselor din Marea Neagră. Se discută foarte mult, și aceasta este, desigur, foarte important, despre banii care vor reveni țării noastre de pe urma acestor resurse. Însă cheia este în faptul că potrivit legii, așa cum a trecut prin Parlament, 50 la sută din cantitatea de gaze naturale extrase vor trebui tranzacționate în România. Aici este cheia reușitei noastre: independența energetică și transformarea României într-o putere regională, care va conta mult mai mult pentru vecinii noștri.

Ce s-a întâmplat de fapt?

România a reacționat respectând o tradiție venerabilă a politicii noastre: aceea de a pune marile puteri, prin inteligentă strategie, în fața faptului împlinit. Nu este o necunoscută faptul că istoria țării noastre e punctată de „ore astrale”, în care nu forța armelor, ci instinctul patriotic al politicienilor s-a activat. Avem dubla alegere a lui Cuza, în 1859, avem aducerea lui Carol I în țară, în 1866, avem extraordinara activitate a politicienilor români din anul 1918, când o țară înfrântă militar și distrusă economic a devenit, exclusiv prin acțiune politică, România Mare. Avem momentul august 1968…

Dar România a reacționat foarte americănește. Doctrina Trump: „America first!”, care practic a declanșat un război economic mondial între SUA, pe de o parte, și UE, China și Rusia pe de altă parte, readuce în discuție și obligă la reevaluare ideea naționalismului economic și importanței securității naționale economice.

Acest lucru a fost deja conștientizat, nu doar de SUA, ci de majoritatea puterilor lumii, mai puțin de Uniunea Europeană, încă prizoniera iluziei unui globalism, așa cum fusese el idealizat în anii ′70-′80.

Românii se pare că au înțeles că de acum viitorul țării noastre trebuie jucat cu foarte multă atenție de către noi, nu mai poate fi concesionat intereselor ce sunt tot mai puțin „comune” cu ale noastre, ale marilor puteri.

De asemenea, România parcă începe să înțeleagă că, departe de a fi o țară măruntă și insignifiantă, este nu doar capabilă, ci și obligată, nu doar să supraviețuiască, ci să și conteze în noua ordine mondială care se așază.