Jurnal cu ruine, sfinți și… George Enescu

22 august

Cele mai frumoase ruine sunt la MNAR

Am călătorit ieri printre ruinele unor simboluri imperiale, am nutrit nostalgia unor timpuri trecute și am simțit vibrația frumuseții pe care un tablou o transmite în sufletul privitorului ce poate desface culorile lui.

Expoziția de la Muzeul Național de Artă al României dedicată ruinei, ca spectacol și istorie, ca scenă și scenografie, ca element de și din viață, este una dintre cele mai frumoase experiențe artistice pe care le-am trăit în acest an, în țara mea. Nu are nimic mai prejos decât marile expoziții pe care le-am văzut la d‘Orsay sau la Prado.

Am trăit, în plus, și sentimentul mândriei că un muzeu românesc are asemenea comori, prea puțin cunoscute.

Ruina nu este doar arheologică, prin zidurile rămase dintr-un vechi castel sau amfiteatru, ci este și amintirea unui imperiu dispărut, a unei trăiri ireversibile, moartea unui timp biblic sau chiar sublimul.

Și dacă un sit poate fi vizitat pentru a ne întoarce la epoca istorică din care provine, la oameni sau iubiri moarte nu ne mai putem întoarce decât prin amintiri.

Las aici câteva tablouri care mi-au plăcut, dar vă îndemn să mergeți să călătoriți singuri, până în ianuarie 2023, printre gravurile lui Albrecht Dürer, cu ieslea christică, prin peisajele scenelor veterotestamentare, pe mările învolburate ale lui Aivazovski sau să stați în fața cascadelor lui Becker. Puteți fi și triști privind ruinele Imperiului Roman!

Transmit aici omagiile și admirația mea curatorului Mălina Conțu, pe care, chiar necunoscând-o, o prețuiesc, la finalul acestei experiențe de privitor în muzeu.

27 august

Plecasem la pian…

Constanța, 26 august 2021. Plecasem la pian. Am o profesoară și la mare, care locuiește chiar vizavi de Biserica Greacă din Centrul Vechi al orașului. 

Eram îmbrăcată în pantaloni scurți, nu puteam intra așa, m-am așezat pe treptele de afară ale bisericii și mi-am spus că stau câteva minute, pentru că slujba care se auzea din difuzoare era psihedelică.

Nici bine nu m-am așezat, și a început să plouă torențial. În mod normal, aș fi traversat în grabă către locuința profesoarei mele, spre care plecasem de fapt, pentru a mă adăposti și pentru lecția de pian.

Nu știu ce forță și ce duh nevăzut m-au chemat în biserică, m-am strecurat neobservată până la lumânări, unde am rugat-o pe doamna care vindea să-mi dea un șorț, o basma, ceva cu care să-mi acopăr picioarele.

Femeia mă cheamă înăuntru, îmi dă un șal și mă întrebă curioasă: De unde ați aflat de Sfântul Fanurie? 

Eu, surprinsă, zic: Care Sfântul Fanurie?

Ea: Cum care? Sfântul Fanurie!!! N-ați venit la Sfântul Fanurie acum?

Eu, de-a dreptul perplexă, zic: Nu știu de niciun Sfânt Fanurie, n-am auzit în viața mea de el, n-am venit la el, am intrat întâmplător în biserică, de fapt nici nu voiam să intru, că, mă vedeți, sunt în pantaloni scurți… Eu plecasem la cursurile de pian!

Femeia, devenită de acum chiar mai surprinsă decât mine, îmi zice: Păi chiar acum se citește Acatistul Sfântului Fanurie! E mare sărbătoare, mâine este ziua lui de pomenire!

Și se întoarce, caută ceva prin niște sertare ascunse privirii și-mi întinde cu bucurie în ochi o icoană a Sfântului, argintată, prețioasă, alături de câteva cărticele cu Rugăciunea Acatistului către el.

Îi mulțumesc și o întreb: Acum, dacă tot am venit, spuneți-mi și mie unde e icoana lui? Sau aveți moaștele lui? Că nu știu!

Îmi arată o icoană împodobită cu flori ca la marile sărbători creștine, mă duc, mă închin și văd că-mi face semn, chemându-mă, o prietenă din Constanța, aflată în celălalt capăt al bisericii, lângă altar, în față.

Mă duc către ea și-mi mărturisește bucuria că am venit la Sfântul Fanurie. Îi spun în câteva cuvinte șoptite c-am nimerit întâmplător și îi arăt frumusețea icoanei primite în dar de la doamna care vinde lumânări.

Prietena mea îmi spune că nu se găsesc icoane cu acest sfânt, că ea s-a dus până în insula lui, Rhodos, pentru a cumpăra una și pentru a se ruga la el. De 10 ani, de când a făcut o minune cu viața ei, e nelipsită vinerea de la citirea Acatistului său.

Mai rămân câteva minute și plec. Eram de mult în întârziere… la pian.

Mă opresc la mașină, iau o revistă, mă întorc să i-o dăruiesc doamnei de la lumânări, îi las și șalul salvator, și o simt că mă oprește de mână spunându-mi: Stați puțin!

O văd că iar cotrobăie prin niște dulapuri ascunse într-un colț al micii încăperi și vine la mine luminoasă: Nu știu dacă vă place pictura pe piatră! Vă dăruiesc și o icoană a Sfântului Fanurie pe piatră!

Şi-mi întinde o minunăție din care veșmintele în culoarea purpurei și chipul tânăr sunt atât de puternice, de vii, de expresive!

Plec năucită de întâmplare… mă duc la pian…, și la ora patru dimineața, când în mod inexplicabil nu dormeam, prietena mea Ella îmi citește, uimită că eu – tocmai eu – n-auzisem până acum de Sfântul Fanurie, trista lui poveste de viață.

Fiind unul dintre cei 13 frați ai săi, rămâne orfan după ce tatăl său, negustor bogat grec, este bătut până la moarte. Fanurie are doar 12 ani. Pentru a-i întreține, mama lor dansa și se prostitua noaptea într-un local, unde micuțul Fanurie o urmărește impulsionat de un prieten malițios care-l contrazisese când îi spusese că mama lui e o sfântă care are grijă singură de 13 copii.

În clipa în care își vede mama îmbrăcată în haine sumare, parfumată și cu mișcări lascive mângâiată de bărbații din tavernă, strigă la ea disperat și mama lui cade secerată.

Fanurie fuge plângând și dezamăgit, peste pietre și ape, până când îi iese în cale un bătrân creștin, anahoret, care nu mai văzuse chipul unui om de 65 de ani. Prin acest om blând lucrează duhul divin, îndemnându-l pe Fanurie să-și ierte mama și să își dedice viața lui Dumnezeu care îi va fi și tată, și mamă.

În urma acestei experiențe, ortodoxia mai câștigă un slujitor, devenit Sfânt târziu, în jurul anului 1500, când moaștele lui sunt descoperite întâmplător pe insula Rhodos, unde dusese o viață cenobitică după moartea mamei sale.

Am revenit la București gândindu-mă obsedant la sensul acestei întâmplări.

Biserica Sfântul Fanurie Strada Cerceluș, București

Am căutat o biserică fie cu hramul, fie cu moaștele Sfântului Fanurie. Așa am ajuns la Biserica de pe Strada Cerceluș, din sectorul 3, o superbitate de lăcaș și pe dinăuntru, și pe dinafară, ascuns între blocuri și case, cu preoți buni și peste toate cu înțelepciunea și răbdarea sisifice ale parohului Bogdan Matei, la care am vindecat cel puțin câteva suflete până acum, prin rugăciunea și îndrumarea lui de viață.

În fiecare miercuri seara, Acatistul Sfântului coboară peste capetele plecate în rugăciune către el, iar icoana lui, pictată de Olga Greceanu, singura femeie care a primit aprobarea Patriarhiei de-a rosti predici în biserici, ne captivează pe toți. O privim iar și iar, și iar, fără să ne putem desprinde privirile.

Icoana pictată de Olga Greceanu Foto Q Magazine

Nouă săptămâni la rând l-am rugat pentru libertate când simțeam că mă strâng pereții închisorii.

Am dăruit de fiecare dată, făcută de mâna mea, oamenilor sărmani sau triști, cerșetorilor sau ologilor care-mi ieșeau în cale, plăcintă cu mere, cu brânză, cu gutui… pentru sufletul mamei și al fraților Sfântului Fanurie. 

Într-o seară, când am întins punga cu daruri unei familii de cerșetori din fața bisericii, m-au întrebat nervoși: Ce-i aici, doamnă? 

Plăcintă cu brânză, le-am răspuns eu. E caldă, încă! Am făcut-o acum trei ore!

Agresivi și dezgustați, cei doi mi-au spus: Ce ne dați nouă plăcintă, doamnă? Nouă dați-ne bani!

Am luat punga și, cuprinsă de o tristețe fără margini, n-am gândit decât că Sfântul nu primește darul meu. 

Am urcat în mașină și, răvășită de o durere surdă și cu lacrimi în ochi, am sunat-o pe Luci, Dragostea mea, care are grijă de Biserica Sfântul Nicolae de lângă Banca Națională (Biserica Rusă) și i-am spus că vin până la ea să-i aduc niște plăcinte să le dea de pomană oamenilor săraci care vin acolo.

Douăzeci de minute mai târziu, Luci mă aștepta în fața bisericii, fără să știe întâmplarea mea cu cerșetorii care voiau bani, nu ceva de mâncare!

I-am dat punga și ea mi-a întins un buchet de flori, o carte și o icoană, povestindu-mi: Zilele trecute m-a trimis părintele să caut ceva în depozit și am găsit acolo o icoană cu un sfânt atât de frumos și de tânăr, pe care nu l-am recunoscut. Și când m-am întors, am luat-o cu mine și l-am întrebat ce sfânt e acesta, că nu-l recunosc! Și el mi-a spus: E Sfântul Fanurie! Și m-am gândit să vă dăruiesc dumneavoastră icoana asta găsită așa, întâmplător!

Am rămas mută! Eram paralizată și nu i-am putut povesti nimic atunci Luciei, dar înțelegeam că gândului meu anterior – că îmi refuzase darul – Sfântul îi răspunde acum în acest fel incredibil și unic!!!

Raționaliștii le-ar numi coincidențe, eu le numesc credință.

La finalul celor nouă săptămâni, Sfântul Fanurie a rupt lanțurile și a deschis zăvoarele ușilor, printr-o minune la fel de mare, de imposibilă, de irațională, de supraumană, precum cea care a dărâmat zidurile Ierihonului. 

Și am fost liberi!

De atunci, merg mereu în mulțumire și mă gândesc cum m-a chemat pe mine acest Sfânt, despre care nu știam nimic, fiind astăzi singurul cu trei icoane în viața mea! Când eu plecasem la pian…

27 august este ziua lui. Mare făcător de minuni…

Septembrie

În sfârșit, un film despre George Enescu

Mircea Dragoman în rolul compozitorului Foto Mihail Oprescu

Personalitate copleșitoare, încă nedezvăluită pe deplin, George Enescu este unul dintre compozitorii de geniu ai lumii și cel mai mare compozitor pe care l-a avut vreodată România. Și totuși, până în anul 2022 nu s-a realizat niciun film artistic care să spună extraordinara lui poveste de viață. O face acum regizorul Toma Enache.

Dacă muzica lui este astăzi cunoscută și cântată pe marile scene din toată lumea, se știu prea puține despre caracterul lui extraordinar, despre bunătatea și generozitatea care l-au caracterizat, despre cultul său pentru prietenie și despre dragostea nemărginită pentru țara lui.

Marele violonist Yehudi Menuhin, unul dintre discipolii săi, spunea că, „dacă cititorul ar putea să-și închipuie mintea enciclopedică, îngemănată cu inima cea mai generoasă și mai lipsită de egoism din câte pot exista într-un om, cu o înfățișare nobilă și frumoasă, cu un chip romantic, însuflețit mereu de un geniu creator, fie că vorbea, preda, dirija, cânta la vioară ori la pian, dar mai cu seamă atunci când compunea, imaginea tot nu ar fi completă”. „Enescu rămâne pentru mine cea mai extraordinară ființă omenească, cel mai mare muzician și cea mai puternică influență exercitată vreodată asupra mea”, mărturisea violonistul, care l-a omagiat permanent până la sfârșitul zilelor sale. (Vă rog să vizionaţi pe Netflix documentarul care îl are ca protagonist!)

Povestea de viață a acestui om sclipitor nu are nimic obișnuit în ea: este al doisprezecelea copil al unei familii din satul Liveni, toți cei 11 frați ai lui murind de diverse boli ale vremii, înainte ca el să se fi născut. La fel ca Mozart, compune primele simfonii încă din copilărie. Studiază la Viena și Paris, talentul îi este recunoscut de renumiții muzicieni ai timpului său, este apreciat de regii și reginele vremii, și se îndrăgostește iremediabil și definitiv de prințesa Maria Cantacuzino, iubire care îi va marca întreaga existență.

Cum altfel ar putea fi surprinsă întreaga dimensiune a acestui om excepțional, dacă nu printr-un film artistic? s-a întrebat regizorul Toma Enache. Așa cum toate popoarele își revendică, onorează și promovează marile personalități prin cărți și filme, el consideră că este de datoria sa realizarea, pentru prima oară, a unui film artistic despre George Enescu.

Regizorul a descris, în câteva cuvinte, pentru Q Magazine, că este un film de epocă (un gen de film care în România se face rar), o producție de anvergură, cu locații și instituții emblematice din România, cu mașini de epocă, trăsuri, actori de marcă, costume realizate de un designer italian cu trei nominalizări la Oscar; un film așteptat cu interes de elita culturală românească și internațională, inclusiv de fiul marelui violonist Yehudi Menuhin, dar și de publicul larg, un film care prezintă interes pentru mai multe categorii de public, de toate vârstele și din toate păturile sociale: public meloman, iubitor de muzică clasică, public amator de filme romantice, publicul tânăr care găsește inspirație în poveștile de succes.

Filmul are programată lansarea în toamna anului 2023 și va avea premiera la Opera Națională Iași și la Opera Națională București.

De origine aromân, regizorul Toma Enache este autor al unor filme independente cu mare succes de public și premiate internațional, precum NU SUNT FAIMOS, DAR SUNT AROMÂN (primul film vorbit în aromână, lansat în 2013) și ÎNTRE CHIN ȘI AMIN (primul film despre ororile Experimentului Pitești, lansat în 2019, cu peste 50 de premii internaționale). Ambele filme pot fi vizionate în prezent pe Netflix România.

În urma unor parteneriate, filmările pentru ENESCU-GENIUL ȘI PRINŢESA au fost realizate în instituții de cultură emblematice din România (Bucureşti, Ploiești, Tecuci, Iași) și și-au exprimat sprijinul pentru acest proiect personalități de talie internațională ale muzicii clasice, precum: dirijorul Vlad Vizireanu din Los Angeles, dirijorul Daniel Jinga – Director al Operei Naţionale Bucureşti; tenorul Andrei Fermeşanu – Director al Operei Naţionale Iași; tenorul Andrei Apreotesei – Director al Ateneului Iași; violoniștii Gabriel Croitoru și Rafael Butaru; pianistul Alexandru Burca și alții.

S-au realizat filmări la: Ateneul Român, Filarmonica Paul Constantinescu Ploiești, Palatul Culturii Ploiești, Muzeul Județean de Artă Prahova Ion Ionescu-Quintus, Muzeul de Istorie Teodor Cincu Tecuci, Filarmonica de Stat din Iași, Opera Națională București, Hotelul Traian Iași, Casa Memorială Mihail Sadoveanu, Muzeul Municipal Regina Maria, Muzeul Vasile Pogor – Casa Junimii Paris.

DISTRIBUȚIE

În primele lor roluri cinematografice de amploare sunt doi talentați protagonişti: Mircea Dragoman, actor al Teatrului Evreiesc de Stat din București, în rolul lui George Enescu; și Theodora Sandu, actriță a Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, care o interpretează pe Maria Cantacuzino Enescu.

Din distribuţie fac parte și nume consacrate ale filmului românesc, precum: Cezara Dafinescu, Manuela Hărăbor, Kira Hagi, Constantin Codrescu, Adrian Titieni, Cristian Șofron.

Costumele actorilor principali sunt semnate de celebrul Atelier Nicolao din Veneția.

Stefano Nicolao este cunoscut pentru costumele istorice create pentru Carnavalul de la Veneția, costume care au apărut în spectacole de teatru și operă de succes, precum și în filme prezentate la Festivalul Internațional de Film de la Veneția.

Trei dintre filmele în care Stefano Nicolao a realizat costumele au fost nominalizate la Oscar: The Wings of the Dove 1997, regizor: Iain Softley; Elizabeth I, 1998, regizor: Shekhar Kapur; Casanova, 2005, regizor: Lasse Hallström.

Maestrul Stefano Nicolao, un mare iubitor al muzicii lui George Enescu, s-a arătat încântat de celebrarea genialului compozitor român printr-un film artistic, oferindu-se să creeze costumele principalilor protagoniști.

Iulia Gorneanu a pus la dispoziție obiecte vestimentare și bijuterii de epocă din colecția personală și a oferit consultanță vestimentară. Foto Mihail Oprescu

ENESCU-GENIUL ȘI PRINŢESA va fi lansat în rețeaua Cinema City și va fi difuzat pe Netflix, precum și pe diferite posturi TV din țară, existând contracte deja semnate sau negocieri avansate.

Filmul este susținut financiar de Banca Transilvania, Bess România, Rompetrol, Aqua Carpatica.

PS. Port însă în gânduri și în tăceri – pentru că așa m-a rugat – un om frumos și generos care a ajutat substanțial financiar această producție, la rugămintea mea, în memoria lui George Enescu.