Imag.-reprezenativa-Iohannis

Un reprezentant al minorităţilor din România, german, va fi, din 22 decembrie, noul preşedinte al ţării.

Dosare

Klaus Iohannis, un preşedinte neortodox

Într-un stat majoritar ortodox, un preşedinte nu foarte… ortodox, din toate punctele de vedere.

 

Vi s-a întâmplat vreodată să fiţi felicitaţi pentru alegerea unui preşedinte? Mie, nu. Nu până în acest final de noiembrie, când, imediat după al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, colegii de birou, la Courrier International, s-au bucurat sincer pentru mine. „Wow, aveţi un preşedinte german, şi protestant, ce tari sunteţi!” Am resimţit doza de invidie din glasul lor: ar fi vrut şi ei, da, un preşedinte cu nume german sau origini germane măcar, o etică protestantă sub braţ, o prietenie cu Angela Merkel… Identic, cât timp nu se cunoştea rezultatul scrutinului, România nu a părut interesantă pentru ziarele din Franţa. Klaus Werner Iohannis însă a avut efectul unei descărcări electrice într-o masă de jurnalişti pentru care România contează foarte rar. Foarte puţin. „Iulia, împotriva tuturor aşteptărilor, a câştigat. Ne faci portretul lui?”, mi-au scris şi colegii de la hebdomadarul protestant francofon Reforme.

Pas cu pas

Iată-mă deci, doar pentru a treia oară în carieră, constrânsă (cu plăcere!) la exerciţiul portretului: Dacian Cioloş, Anina Ciuciu, Klaus Iohannis. Înșiruirea nu e întâmplătoare. Cum cred că de fapt nimic nu este întâmplător.

Nici întâlnirea datorată hazardului, din redacţia cotidianului Adevărul. Zile de octombrie si undeva, la ieşirea din Bucureşti, jurnalişti şi trecători îl aşteptau la intrare, pentru a-l vedea, pe atunci, pe candidatul liberal la preşedinţia României. Cel care şi-a creat un renume mai întâi ca primar al Sibiului, fosta capitală europeană a culturii, „cobora” în realitatea imediată din locul creat treptat în imaginarul oamenilor. Pentru a răspunde nu numai întrebărilor, (ci şi aşteptărilor) pe care românii au chef să i le pună, să li se răspundă. Nu este un Mesia, ci un masiv bărbat aproape blond, cu privirea neaoşă şi cu vocea cântând cuvintele în stilul specific al transilvănenilor, fosta provincie a imperiului austro-maghiar : „Bună ziua tuturor!”
Acest  profesor de fizica nu surâde foarte mult şi nici foarte des. Nici nu vorbeşte mult, însă compensează printr-o strângere de mână puternică, o palmă caldă. Klaus Iohannis exprimă ceea ce are de spus prin ceea ce face. Şi pare să fie croit din aceeaşi stofă ca predecesorii săi în această înaltă funcţie de stat.

iohannis.m018valr62

Mari speranţe

Este sas, un neamţ de România, este protestant (luteran), vine din Transilvania, ca niciun alt preşedinte al statului român.

Tot ceea ce se ştie despre el este că a făcut din oraşul în care a fost primar 16 ani mândria României. A Europei. Oraşul său e acum cunoscut pentru multilingvismul său, pentru amestecul armonios de religii (este supranumit oraşul celor trei religii: ortodoxă, catolică, protestantă), pentru strălucirea sa în lume.
Atunci, da, cei 18 milioane de români care au avut dreptul să voteze au mare poftă de un preşedinte care să facă din România un fel de Sibiu. Care să-şi aleagă cu parcimonie şi miniştrii, şi consilierii, care să nu dezamăgească.

Românii, în majoritate, au ales, dincolo de persoane, un simbol si o promisiune. O Românie ca „afară”, o Românie curată, organizată, care să funcţioneze ca motorul unui BMW. Iar campania adversarilor a încercat să discrediteze candidatul Iohannis exact pe acest principiu: că este protestant şi că face parte din minoritatea germană. Cum va face el oare pentru a „aplica” etica protestantă a capitalismului într-o țară care a crescut din comunism si care are greutăţi în a ieşi din această optică?

„Răspunsul la întrebarea dumneavoastră îşi are originea în rezultatul din 16 noiembrie. La 25 de ani de la Revoluţia din 1989, cei mai mulţi români m-au votat pe mine drept Preşedintele lor, dând, în acelaşi timp, un vot care are semnificaţia despărţirii definitive de acel model învechit de comportament politic şi public care a întârziat ţara din dezvoltare în acest ultim sfert de secol. Votul românilor este un vot de încredere în ei înşişi, un vot că doar împreună putem să facem România aşa cum ne-o dorim – normală, funcţională, justă. Cred că pe 16 noiembrie românii au descoperit cât de mare şi de puternică este această comunitate a celor care vor o schimbare profundă. Aceşti oameni şi-au asumat deja, fără echivoc, un parcurs occidental pentru țara noastră. Mă bazez pe forta acestei comunităţi – atât în interiorul, cât şi în exteriorul graniţelor – pe idealul lor pentru România şi pe capacitatea noastră ca, împreună, să antrenăm până la urmă întreaga societate în acest efort de construcţie a României normale.”


89.73 % – procentul românilor din Diaspora care au votat cu Klaus Iohannis


Preşedintele diasporei

Din acel 16 noiembrie, Klaus Iohannis este practic preşedintele tuturor românilor, dar, mai ales, cel al diasporei: diaspora  a votat cu Iohannis într-o proporţie covârşitoare, 89.73 %! „Noi vrem o Românie care să semene cu celelalte ţări din Vest”, au strigat ei, acei 350 000 care au apucat să voteze, dintr-un total de 3 milioane de români din diaspora. Au stat până la zece ore în ploaie, la Paris, de exemplu, în faţa ambasadei situate pe strada Sainte Dominique, pentru a putea vota. Au stat la fel la coadă şi în primul tur de scrutin, în 2 noiembrie, cu aceeaşi determinare şi dorinţa de a exersa un drept elementar, acela de a vota. În ciuda sau tocmai pentru numărul insuficient de secţii de vot prevăzut de Ministerul Afacerilor Externe. Cozi similare au fost şi la Bonn, Torino, Viena, Londra, Bruxelles…
La Bucureşti se spune că iar diaspora a dat tonul. Pentru acest om românii au ieşit în stradă şi în ţară, în cadrul unor mari manifestaţii, ca niciodată de la Revoluţie încoace. De două ori, în 8 şi în 14 noiembrie. Mai ales la Timisoara, acolo unde, în decembrie 1989, preotul protestant Laszlo Tökes a fost scânteia care va aduce ulterior schimbarea. In ciuda oricăror aşteptări. Ca şi acum.
După 25 de ani, iată că povestea se repetă. Un alt reprezentant al minorităţilor naţionale, un alt protestant, face din credinţa sa un protest colectiv şi răspunde prin tăcere celor care-i contestă crezul. Discursul unor rivali, în scrutin, s-a construit întocmai pe aceste idei: „nu este ortodox, nu este un adevărat român, va vinde ungurilor Transilvania”. Klaus Iohannis nu şi-a bătut capul cu inepţii de acest gen. Şi-a făcut drum în inimile românilor, pas cu pas. Cu calm.

iohannis_diaspora_15981600

Un alt german în fruntea ţării

Da, de ce nu? „„Avem nevoie de încă un german care să conducă ţara”, a explicat, convins, un profesor universitar, istoric, din Iaşi, Sorin Bocancea. „România are nevoie de un neamţ sub conducerea căruia să câştige războiul de independenţă faţă de corupţia şi minciuna care o macină de 25 de ani.  Este a doua oară în istoria sa modernă când România are nevoie de un neamţ. Cu regele Carol I, tânărul stat a intrat în familia europeană. Poate va ieşi la fel de bine şi cu preşedintele Klaus Iohannis”.
O ţară se construieşte ca o viaţă. M-am numărat printre cei care l-au aşteptat atunci, în faţa cotidianului Adevărul. Citisem, ca mulţi alţii, măcar câteva pagini din cartea sa, „Pas cu pas” (editura Curtea Veche, 2014).
Reţinusem şi eu că pentru el „o viaţă se construieşte pas cu pas. La fel şi o carieră, o comunitate sau chiar o naţiune. Nimic nu vine peste noapte, cel puţin nimic durabil şi statornic”. Pe platourile de televiziune va reitera acest credo: „Cetăţenii acestei ţări merită mai mult decât un statut de rang secund, decât postura stânjenitoare de rudă săracă a Vestului către care ne tot uităm cu jind de un sfert de secol”.


 Cred că pe 16 noiembrie românii au descoperit cât de mare şi de puternică este această comunitate a celor care vor o schimbare profundă. Aceşti oameni şi-au asumat deja, fără echivoc, un parcurs occidental pentru țara noastră 


Ei bine, se pare că Klaus Iohannis detestă minciuna şi vrea să termine cu această cangrenă care roade ţara, corupţia. De altfel, unul din primele gesturi făcute a doua zi după alegeri a fost să ceară plecarea primarului Constanţei, Radu Mazăre, unul dintre primarii cu cele mai multe dosare de corupţie din ţară. Surprinzând toată lumea. „Dar luni ne odihnim după această duminică electorală, scriau mulţi români pe reţelele sociale. Cu calm, ce dracu’!” Diavolul n-are nimic de-a face, ci mai degrabă Santa Klaus. Timişorenii l-au comparat cu Santa Claus. Au cântat, în felul lor, melodia interpretată de Mariah Carey, „Santa Klaus is coming to town”.
A fost clar, şi suprinzător, pentru mulţi, dar mai ales pentru cei care i-au fost dintotdeauna apropiaţi, că probabil nu-şi va schimba stilul, odată devenit preşedinte. „Am picat într-o capcană a unui om care părea că nu vrea să „se vândă” deloc, îşi aminteşte acum Liviu Iolu, jurnalistul de la Adevărul care l-a intervievat de patru ori. „Voiam să îl atrag în dispute cu ceilalţi oameni politici, să aud adjective tari. Dar am avut un şoc profesional. Este un povestaş. Practic „defectul” care i s-a imputat, „muțenia” sa, era din cauza noastră. Din cauză că foloseam schema simpla de interviu în faţa politicienilor din Bucuresti”.
Şi Max Weber, în toată povestea asta? De bucurie, după alegeri, multe ziare au ales să apară cu titluri în limba germană. Dar şi să recitească clasicii. Mai ales Max Weber. Toată lumea se întreabă acum dacă acest sas în vârstă de 55 de ani va reuşi să conjuge etica protestantă şi spiritul capitalismului cu caracterul românesc. Răspunsul îl vom avea după Crăciun.

 

Iohannis şi chimia recunoaşterii

„Decizia de a-i cumpăra cartea a venit probabil în urma deciziei de a-l susține. Primul pas spre această decizie a fost vizualizarea unei înregistrări postate pe Youtube, cea a emisiunii Profesioniştii. Eugenia Vodă l-a avut ca invitat în 2006.

Am cumpărat deci „Pas cu pas” de la librăria Humanitas, din Piața Sfatului, Braşov. O prietenă bună mă vizita şi ne plimbam prin oraş. Am ales să cumpăr cartea în prezența ei pentru că ştiam că votează cu un alt candidat în primul tur şi am vrut să îi arăt entuziasmul şi mândria pe care le simţeam în acea perioadă de dinaintea alegerilor. Mi-a zâmbit. Simţeam deja că achiziţionez cartea unui viitor preşedinte. In turul doi sunt sigur că și ea a votat cu Iohannis dar de data aceasta cu acelaşi zâmbet pe buze pe care-l avusesem eu. Si aş putea paria că şi librarul de la care am cumpărat cartea a votat la fel: mi-am dat seama după schimbul de priviri şi zâmbete din momentul tranzacţiei. Ne recunoşteam, cei din mica/marea armată de cititori/admiratori/fani… Exista o chimie.
Recunosc că în perioada alegerilor m-am avântat de multe ori să îmi afirm ideologia şi ataşamentul faţă de Iohannis, înspre oameni pe care nu îi cunoşteam mai deloc dar pe care îi simțeam adepţi ai lucrului bine făcut. De multe ori făceam acest lucru dinadins, cu riscul de a deranja, pur şi simplu, pentru a mă simţi mai împăcat cu gândul că mi-am dedicat o parte din energie unei cauze şi unui om în care am încredere.
Înaintea turului doi de scrutin prezidenţial am decis să scriu o scrisoare dedicată concetăţenilor mei. Nu a fost de-ajuns doar să o postez pe Facebook. Am imprimat 400 de copii pentru a le împărţi. Şi, cum o scrisoare nu vine niciodată nesemnată în cutia noastră poştală, am petrecut două ore doar pentru a semna fiecare scrisoare în parte!

646x404

Mesajul lui Iohannis

Cartea recapitulează în mare parte drumul făcut de către Iohannis împreună cu Sibiul şi sibienii, doar cu scopul de a demonstra că orice este posibil, că se poate, dar doar pas cu pas. Mesajul e foarte simplu. Dacă îţi doreşti, se poate. Cred că dorinţa de a face un lucru bun este primordiala armă a unui politician şi ea este valabilă oriunde în lumea asta, este o lege a naturii care învinge întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Pas cu pas, mă bucur că România revine în rând cu lumea.
Votul pentru Iohannis a fost primul meu vot pentru un preşedinte. Am avut noroc. Am votat pentru, şi nu împotriva unui candidat. Şi am votat cu toată inima. Spun că sunt norocos pentru că ştiu că nu mulţi au avut parte de acest sentiment în cei 25 de ani de democraţie ai României. Unii mă pot contrazice pentru că e posibil să-l fi avut, dar cred că acest sentiment nu a durat, pentru ei, prea mult.
Nu a fost nicidecum o carte pe care să o fi citit dintr-o bucată. Am revenit la ea de mai multe ori. Dar am savurat-o. Înainte de a citi cartea, vizualizați interviul din 2006. Tonul vocii, pronunția cuvintelor, vor răsuna și când veți citi cartea, iar efectul va fi multiplicator. Cartea e pentru acei români care și-au pierdut încrederea în politicieni, sau cărora nu le mai pasă de ce se întâmplă în spațiul public. Dar și acelor români care așteaptă ca cineva să le schimbe viața în bine, brusc și peste noapte.” Mihai Leontescu

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top