Nu cred că există pământean care să nu fi fost marcat de dispariţia ultimului său refugiu – speranţa

Izbăvirea de boală a fost considerată dintotdeauna apanajul puterii dumnezeiești. În „atotputernicia” care a invadat ca un delir lumea noastră modernă, a fi puși acum (paradoxal, din cauza unui microorganism), în situația de a conștientiza limitele posibilităților noastre, pare ceva de neconceput.

Este o experiență inedită, care implică societatea în plinătatea sa, dar și omul în întreaga lui complexitate: cu emoțiile, cu sentimentele, cu relațiile și cu credința sa personală. Cu alte cuvinte, întrebările care apar sunt atât de natură științifică, cât și existențială, interpelându-ne credința într-un Dumnezeu Creator. Dacă libertatea cunoașterii este primită pentru desăvârșirea ființei noastre, dacă aceasta este motivația fiecărei clipe de viețuire, atunci talanții oricui vor rodi în acord cu voința celui care ni i-a dăruit. Abaterile (de exemplu această pandemie) sunt pentru a ne înțelege rostul și că esențele date omului dintru început sunt de fapt vindecătoare.  

Răul ca numitor comun al științei și al religiei

Aflate dintotdeauna la poli opuși, știința și credința dezvoltă în permanență un soi de relație, având răul ca numitor comun (a cărui prezență în lume nu poate fi înțeleasă încă pe deplin) și care este interpretat în forme diferite, specifice fiecăruia dintre cele două domenii.

Oamenii de știință explică, pe baza teoriei evoluției, că lumea se află într-un continuu proces evolutiv; lumea este imperfectă (ca urmare a existenței răului).  Afecțiunile și bolile au afectat omenirea încă din primele sale zile. Natura, acest meșter neobosit, prin multiple încercări (nu de puține ori eșuate) continuă să o finiseze, în speranța că o va aduce într-un final la stadiul de capodoperă. Ca urmare, epidemiile înregistrate de-a lungul istoriei, calamitățile naturale ridică întrebări asupra sensului unui rău fizic cauzat de anumite procese ale naturii din care facem parte. În paralel cu natura, omul își dezvoltă propriul sistem de perfectare; după ce comerțul și comunitățile agrare s-au dezvoltat, răspândirea acestor boli infecțioase a crescut dramatic. Comerțul larg răspândit a creat noi oportunități pentru interacțiunile umane și animale care au stimulat astfel de epidemii. Malaria, tuberculoza, lepra, gripa, variola și altele au apărut pentru prima dată în perioada dezvoltării comerțului. Cu cât oamenii au devenit mai civilizați – orașe mai mari, cu rute comerciale mai exotice și cu un contact crescut cu diferite populații de oameni, animale și ecosisteme – cu atât mai probabil vor apărea pandemii.Nu de puține ori, în cazul evoluționiștilor, nexistând un dușman concret care să poată fi înfruntat, foarte repede se poate ajunge la concluzia că Dumnezeu este vinovat.

Cine este vinovat?

Abordând subiectul din punct de vedere religios, boala sau cu atât mai mult o pandemie, sunt aproape sinonime cu răul. Pe de altă parte, răspunsurile oferite de tradiția creștină de-a lungul veacurilor, au fost diferite, depinzând de cultura specifică diferitelor perioade istorice.

Vechiul Testament pomenește despre cele zece urgii care au lovit pământul, interpretate ca fiind pedepse divine (apa plină de sânge, invazia lăcustelor şi a broaştelor, moartea pruncilor Egiptului). În același timp, în Psalmi ni se arată îngrijirea pe care Dumnezeu a arătat-o poporului Israel după ce l-a eliberat din robia Egiptului. „Și i-a scos pe ei cu argint și cu aur și nu era în semințiile lor bolnav” (Psalmi 104:36). Sfinții Părinți au interpretat ieșirea poporului Israel din Egipt drept o imagine a eliberării sufletului de patimi. Egiptul era considerat drept un sălaș al răului și al patimilor. Așadar, lipsa bolii constituie aici un semn al curățirii de păcate, al nevinovăției și purității, dacă îl contrastăm cu bolile și pedepsele teribile de care au suferit egiptenii.

Știm că bine este ceea ce duce spre un scop de mântuire, iar rău este ceea ce împiedică realizarea ei. În sfânta Scriptură îl regăsim pe dreptul Iov într-o poveste biblică foarte bine cunoscută în care el rezistă suferinței și ajunge să fie surprins de măreția lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire!

Particularizând relația monahului cu credința și cu biserica, în contextul acestui virus (cel mai mediatizat din câte a cunoscut omenirea), ar fi potrivit să enunțăm pe scurt ideea că monahismul este slava Bisericii, iar monahii, așa cum învață Sfântul Grigorie de Nyssa, constituie coama trupului Bisericii, cu adevărat podoabă a capului, pentru că monahii, la fel ca firele părului, sunt morți pentru lume și strălucesc și iradiază lumina lui Hristos. 

Viața monahală este cu adevărat viața profetică, apostolică și martirică

În vremea persecuțiilor, creștinii trăiau intens, întru insuflarea lui Dumnezeu, coborând până întru cele mai de jos ale pământului – în catacombe – pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Firește, nu trăiau autonom, ci erau în legătură cu clericii și cu episcopii lor, dar și cu mai-marii orașelor, ai satelor, ai țărilor. Aceștia din urmă, înaintea oricărei decizii capitale, mergeau la mănăstiri, în munți, își cercetau duhovnicul, se sfătuiau și primeau binecuvântare. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt care a devenit de-a lungul veacurilor luminos simbol al nețărmuritei dragoste de țară și de biserica străbună, este un exemplu în acest sens: întruchipare a curajului oștenilor, a credinței poporului de pe meleagurile moldave, voință neclintită în fața primejdiilor ce îi amenințau poporul, gândire înaltă de strateg și de adevărat creștin pusă în slujba apărării și integrității independenței vetrei și bisericii, încrezător fără de margini în capacitatea de luptă a poporului și în puterea credinței ortodoxe.

Însă nu trebuie să uităm că părintele Daniil Sihastru i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori voievodul poposea la chilia lui şi îşi mărturisea păcatele, apoi cerea cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui.

Este doar un model de conlucrare între cei care ocârmuiesc și Biserică.

În ce privește bolile, acestea sunt omniprezente în istoria umanității. Nu e om care să nu se îmbolnăvească în cursul vieții sale. Explicate cât mai simplu cu putință, epidemiile sunt boli deosebit de contagioase care se răspândesc rapid în rândul populației. Pandemia cauzată de coronavirus a produs (continua să producă) teama față de îmbolnăvire și teama față de moarte, cum spune PF Daniel.

Conspirație sau drept la liberă exprimare?

Nu cred că există locuitor al planetei care în ultimele luni să nu fi simţit sau măcar să nu fi descoperit în jurul său, frica dezlănţuită (dacă tocmai pomeneam mai sus despre Ștefan cel Mare, ca simbol al neînfricării….). Nu cred că există pământean care să nu fi fost marcat de dispariţia ultimului său refugiu – speranţa. Consecinţele acestei situaţii stranii, devastatoare pentru generaţia actuală şi întunecate pentru generaţia ce vine, sunt abia bănuite.

Surprinzător, deşi ne declarăm cu toţii preocupaţi de sănătatea fizică şi mentală a cetăţeanului îngrozit, urmările reale ale pandemiei, în toată complexitatea lor, n-au fost studiate în profunzime.

Nu știm cauze, nu știm remedii, nu știm practic nimic. Plutim, încă, în oceanul incertitudinii. Oare nu este asta o atmosferă specifică războaielor? Când în loc de solidaritate, la care teoretic facem apel cu toții, noi practicăm distanțarea socială (care în niciun caz nu se identifică cu distanța fizică)?

Distanțarea socială conduce la izolare, la singurătatea care vine cu toată pleiada ei de afecțiuni, pornind de la anxietate, depresie, suspiciune, atacuri de panică, răzbunare, în oricine vedem un dușman etc.

Mass-media contribuie din plin la diseminarea unor informații/cunoștințe menite să instaureze teama și incertitudinea, folosind inclusiv manevrarea unor simboluri care să fie sădite adânc în mintea cititorului. Simboluri care se adresează direct subconștientului nostru, pentru a ne influența mințile fără ca noi să fim conștienți de acest proces. Este unul dintre motivele pentru care scriitorul American Michael Hoffman afirmă explicit: „Prelucrarea alchimică a oamenilor se realizează cu recuzită de timp și spațiu: ce se întâmplă ritualic într-o serie de locuri semnificative poate modifica realitatea”.

Care este adevărul? Cum oprim această scindare a populației? În ce temei pe unii îi numim conspiraționiști, iar pe ceilalți nu? Dacă e conspirație, de cine e inspirată, atâta vreme cât îndeamnă la curaj și speranță? Dacă închiderea în case este de la Dumnezeu, din purtare de grijă față de oameni, de ce atâta suferință? De ce atâta inducere a fricii de moarte, când una din menirea creștinismului, a celor care invocă apărarea drepturilor omului în general, caută să pună cetățenii acestei lumi într-o lumină a demnității morții, fiecare clipă a vieții fiind o pregătire pentru aceasta?

Iar această pregătire se face prin comuniune între semeni, prin dragoste unul față de altul, prin împărtășirea deopotrivă a suferințelor și a bucuriilor, prin primirea Sfintelor Taine, în particular, referindu-ne la Biserica noastră Ortodoxă. Cât de mult suferim când cei dragi nouă pleacă din această viață „neîmpărtășiți?” Iar acum, acest lucru pare să ne fie impus…

Frica și anxietatea sunt la fel de contagioase ca și virusul

Nu este vorba despre conspirație sau critică. Ci noi, ca monahi, dată-ne fiind misiunea de rugători, mai cu seamă în vreme de restriște, descoperim în rânduiala Bisericii la vreme de boli molipsitoare, că „Viața fără Hristos moarte este, câtă vreme moartea pentru El înseamnă viață, nicidecum moarte”, cum a rostit Sfântul Zenovie, forțat să aleagă între viața lui și lepădarea de Hristos, în timpul persecuțiilor anticreștine.

Apanajul puterii dumnezeiești

Asemenea dreptului Iov, starea în care ne aflăm în prezent ne determină să reflectăm mai mult la importanța vieții și a sănătății noastre. Tradiția creștină ne-a învățat ca întâi de toate să avem grijă de om și astfel au fost înființate spitalele în orice colț al pământului, în orice timp al vremilor noastre, de la începutul secolelor. Această atitudine izvorăște din solidaritatea și dragostea față de aproapele, care în alte cuvinte poate fi interpretată ca fiind rugăciune.  

Sfântul Vasile cel Mare, una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală, ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia“ (Epistola 189, 1). Mai înainte, Sfântul Zenovie (284-305), de profesie medic, este cunoscut ca fiind descoperitorul cancerului de sân și vindecător al acestuia.

Deci nu disperarea sau resemnarea se constituie în soluții ale momentului, ci atitudinea cu adevărat creștină este aceea de luptă și speranță.

Un microorganism face acum legea într-o societate aflată în plin progres al tehnologiei, al medicinei, al previziunilor pentru viitor. Un virus ne-a îngenuncheat alertându-ne că viața noastră după întâlnirea cu el nu va mai fi niciodată la fel. Un corp microscopic produce haos și teamă; ne readuce la conștientizarea fragilității și a precarității noastre.

Monahismul și boala

Bolile, epidemiile sunt recurente și ciclice în istoria umanității. Desigur, ceea ce trăim acum e inedit. Deoarece, dacă am participat „în direct” până acum la revoluții, la dărâmări de ziduri, la invazii armate, acum „pentru prima dată în istoria omenirii vorbim despre o pandemie comunicată în direct”. Avem de-a face cu un virus cu o răspândire simultană în toată lumea, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată. În secolul XVII, ciumei i-au trebuit decenii ca să ajungă dintr-o țară în alta. Este consemnată revenirea ei în 1629 la Paris, în 1665 la Londra, la Marsilia în 1720, unde a decimat jumătate din numărul populației, iar la Toulon, mai mult de două treimi”. Trăim sub imperativul măştii chirurgicale şi ne simţim ca şi cum o operaţie complicată ar fi efectuată pe creierul şi mai ales pe psihicul nostru.

Monahii din spațiul românesc au avut dintotdeauna un rol deosebit de important în desfășurările istorice din Țările Române. Activitatea misionar-creștină a acestora era în strânsă legătură cu viața comunităților locale și teritoriale, o împărtășeau pe aceasta, împreună duceau greul și învingeau dificultățile și vicisitudinile care au planat asupra arealului românesc în diferite perioade istorice.

Timpurile s-au schimbat; călugării s-au retras, rugându-se, tocmai pentru a fi mai mult alături de noi. Neinvazivi, discreți, nu transmit niciun sentiment de încorsetare sau îndatorare, nu impun nici măcar binele, darămite punctele lor de vedere, nu creează dependenţe maladive. Deci dau dovadă de adevărate coordonate ale nobleţei lăuntrice.

Respectul vieții constituie principiul cel mai des invocat ca o justificare a normelor morale, a regulilor de drept, a politicii sociale și a drepturilor omului. Acest principiu își are originile din timpuri străvechi, în religiile orientale (în special hinduse), în tradiția iudeo-creștină precum și în jurământul lui Hipocrate. Nu și-a pierdut însă importanța atunci când morala și dreptul s-au detașat de religie. Este un principiu care exprimă faptul că viața (a omului în mod particular) are o valoare inestimabilă, de aceea trebuie apărată și protejată, recunoscându-i-se astfel caracterul ei sacru.

Sfintele Scripturi ne spun că viața și sănătatea oamenilor sunt daruri ale lui Dumnezeu, însă aceste daruri trebuie păstrate. Trebuie cultivate cu responsabilitate. Ceea ce trăim prin această pandemie poate fi înțeles și ca un test. O verificare a stării spirituale a oamenilor, mai ales ca intensitate a iubirii lor față de Dumnezeu și față de semeni. Rugăciunea devine izvor spiritual de pace și speranță, iar solidaritatea spirituală și materială cu cei aflați în suferință este izvor de curaj și de bucurie.

Protos. Alexie Lazăr,

Starețul Schitului „Sfântul Alexie”

Arhiepiscopia Romanului și Bacăului