Oricine poate fi un ministru prost, însă nu oricine poate fi un manager bun de spital

Ordonanţa de campanie a lui Vlad Voiculescu ar trebui revocată

Dvs., ca pacient, aţi avea vreo problemă să vă trataţi la oricare din clinicile universitare de la Elias, Fundeni, UMF Tg. Mureş sau UMF Cluj (tocmai s-au clasat primele în clasamentul Coaliţiei pentru Universităţi Curate, deşi doar cu patru stele din cinci, maximul), deşi sunt conduse de profesori universitari? Nu sunt clinici perfecte, dar sunt cele mai bune din ţară, ca majoritatea clinicilor universitare. Nu cu ele trebuia începută reforma spitalelor, ci cu clinicile în topul infecţiilor, datoriilor şi posturilor neocupate, care eşuează în a face pe oameni bine. Că a restitui sănătatea bolnavului e scopul spitalului, şi cum o face nu contează cîtă vreme nu se calcă nici o lege şi scopul e atins. Cum s-a ajuns ca premierul să ofere electoratului ca mare miză victoria contra feudalilor universitari din sănătate e un exemplu de ipocrizie şi de sacrificare a fondului de dragul imaginii, cum au fost toate mişcările lui Vlad Voiculescu la Sănătate.

Dar nu a fost ciudat de la început că un om fără nici un fel de studii medicale, un consultant financiar cu mult timp liber, care lucra în departamentul unei bănci plănuit să atragă fonduri europene pentru proiecte de infrastructură (băncii i-a mers aşa de prost cu fondurile europene din România pe care mizase, că a ajuns să vîndă o parte din acţiuni lui Viktor Orban), debarcă la Ministerul Sănătăţii din poziţia de şef de cabinet la Finanţe, o poziţie cheie, fără să-şi pună problema dacă are competenţa pentru a reforma în trei luni un sistem aşa de complex şi de problematic, chiar dacă era un voluntar militant pentru drepturile pacienţilor? Vasile Vlad Voiculescu declara că ”Managerul trebuie să se ocupe, în primul rând, de agenda administrativă, de agenda financiară.”

Dacă ministrul sănătății s-ar fi rezumat la această modificare, pe care personal am susţinut-o şi o susţin, noua reglementare ar fi fost salutară. Ea ar fi trebuit poate completată cu ideea de a avea un director medical de spital, cum este în alte ţări, dat fiind că în clinicile universitare politica de personal sau de cercetare nu e doar o chestiune administrativă. Însă lucrurile nu stau de loc aşa.  Iată de ce:

Cîtă vreme nu se separă funcţia medicală de cea administrativă nu este nimic feudal ca un spital să fie condus de un medic, dacă la un moment dat apreciază că face mai bine meseria de administrator decât cea de cadru didactic sau de medic. Bineînţeles, dacă doreşti să faci administraţie cu adevărat nu trebuie să-ţi baţi joc de funcţia de director, fiind în acelaşi timp şi în sala de operaţii sau ţinând cursuri. Această anomalie putea fi rezolvată chiar de către ministrul în funcţie, prin decizii administrative, nu prin modificarea legii printr-o ordonanţă de urgenţă, la un guvern care a refuzat să dea aşa ceva la cele două tururi de scrutin şi ce mai fusese pe agenda Colectiv pe motiv că nu dă ordonanţe de urgenţă. Cum activitatea de cadru didactic se desfăşoară de regulă cu normă întreagă iar cea de medic sub forma unei jumătăţi de normă, ministrul putea să ceară managerilor să precizeze cum înţeleg să exercite cele două norme şi jumătate zilnice fără a se suprapune, fie într-un caz, fie în altul, făcându-se rabat de la îndatoririle specifice funcţiei.

Ipocrizia noii reglementări constă tocmai în faptul că impune medicilor directori să îşi desfăşoare activitatea de medic în unitate în afara programului normal al unităţii, ceea ce practic este imposibil, exact ca și precedenta reglementare, însă prezentată ca o noutate absolută. Într-adevăr, spitalul are program în cursul dimineţii, ulterior activitatea fiind preluată de medicii de gardă! Şi atunci, se pune întrebarea – ce fel de activitate ar urma să facă medicul între orele 16 şi 20, așa cum impune ministrul? Cu ce personal, că doar munca de medic este una de echipă?

Dorinţa ministrului a fost însă cu totul alta, despre care nu s-a făcut aproape de loc vorbire în public, aceea de a înlătura concomitent şi cea de-a doua barieră impuse aspiranţilor la postul de manager într-un spital clinic, cea de a fi absolvit un curs de perfecţionare în management sau management sanitar, agreat de Ministerul Sănătăţii şi stabilit prin ordin al ministrului sănătăţii. Iar aici greşeala este majoră. Oricine trebuie să-şi imagineze că de mâine ar primi sarcina de a conduce o unitate cu mii de salariaţi, fiecare cu problemele sale specifice, şi zeci de mii de clienţi care vin să-şi caute sănătatea, la rândul lor cu aspiraţii şi adesea nemulţumiri specifice. Ministrul judeca după chipul şi asemănarea unor situaţii foarte apropiate lui. Dacă un ministru fără o pregătire de specialitate poate fi numit la portofoliul sănătății de ce nu ar putea fi numit şi un manager la un spital în mod similar? Răspunsul este simplu: oricine poate fi un ministru prost, însă nu oricine poate fi un manager bun de spital.

Chiar şi exemplele date pentru aburirea mas-mediei, precum ipoteza respingerii candidaturii managerilor de la Johns Hopkins sau AKH este una incorectă, neadecvată situaţiei, managerii de spitale din întreaga lume putând certifica mai întâi absolvirea unor studii de specialitate în management sanitar, de regulă masterate de 2 sau 3 ani! Această barieră, de bun simţ,trebuie înlăturată doar dacă ministrul doreşte să numească manageri interimari pe posturile unde contractele de manager au expirat, selectați din rândul cunoscuţilor sau pilelor care nu au efectuat astfel de cursuri!

Exemplul cu managerii din străinătate care sunt împiedicaţi să dea năvală la concursurile de manageri din România (nu există nici un caz) arată totală desprindere de realitatea existentă în conducerea unui mare spital. Actul managerial este unul profund distorsionat, pe alocuri analizele arătând zone de ineficiență majoră dublate de zone cu eficacitate exagerată. Astfel, managerii sunt lipsiţi de instrumente adecvate de lucru, privind stimularea sau sancţionarea actului medical ineficient, plata personalului medical fiind în mod artificial reglementată de legea salarizării personalului bugetar. Unii medici, încadraţi pe funcţii similare, tratează un bolnav, alţii cinci, iar între ei managerul nu are libertatea de a face nici o diferenţă. Culmea, ministrul Voiculescu a stat alături de şeful său, premierul Cioloş când a făcut tot posibilul să amputeze dreptul managerilor de a da stimulente în limita a doua salarii medii, dacă are fondurile necesare, însă sesizarea nefundamentată  împotriva legii aprobate de Parlament, înaintată Curţii Constituţionale, a fost respinsă. Managerilor nu li se permite în fapt să negocieze serviciile pe care spitalul se obliga să le presteze în sistemul de asigurări, nu are libertatea de a negocia tarife, practic nu dispune de instrumentele necesare unui management real, toate aceste atribute fiind dictate de ministrul sănătății prin reglementări centralizate. De aceea,nu se pune problema dacă managerul de la AKH poate să candideze pe un post de manager, ci mai ales de ce ar dori acest lucru în condiţiile date!

Soluţii la fel de ipocrite au fost generate şi în alte subiecte care erau cu adevărat ardente (spre deosebire de statutul managerului de spital, care nu trebuia rezolvat astea trei luni, dar dădea bine ca reclamă). 

Era de aşteptat că lupta contra infecţiilor spitaliceşti să fi fost o datorie morală faţă de victimele de la Clubul Colectiv, dacă soarta pacienţilor în general nu clătina imobilismul autorităţilor. Modificările aduse legislaţiei au fost de faţadă, minore iar propunerile transmise MS s-au pierdut pe drum. Mult mai puternic pare să fi atins sensibilitatea guvernului scandalul dezinfectanţilor măsluiţi, iar promisiunea privind acreditarea ICECHIM de a face analize privind aceste substanţe s-a dovedit a fi fost o minciună. Nu este exclus ca şi faptul că principalul jucător pe această piaţă este o firmă franţuzească sau poate că în acest comerţ sunt implicate persoane cu strânse legături în comunitatea de informaţii să fi influenţat suspecta atitudine a guvernului care se laudă cu zero corupţie.

Ameninţarea cu pierderea finanţării pentru cele trei spitale regionale pentru care există acordul UE de a fi finanţate cu bani comunitari ar fi trebuit să fi determinat deja finalizarea documentaţiei strict necesare. Eforturile ministrului, specialist în aranjamente financiare pentru investiţii în infrastructură par a fi fost insuficiente,  iar printr-o bâlbâială continuă sarcina a fost trecută de la funcţionarii Ministerului Sănătății către consultanţi angajaţi pe bani mulţi de la organisme bancare partenere Guvernului României. Şi totuşi, până în prezent perspectiva abandonării de facto a acestor proiecte benefice devine din ce în ce mai probabilă. În schimb ne-am ales cu promisiunea elaborării de noi studii de fezabilitate pentru alte două spitale deja existente, care se vor face pe milioane de euro. Sunt curios dacă premierul Cioloş va mai accepta să semneze acest contract care ar fi de bun simţ să fie lăsat în grija viitorului premier, indiferent cine va fi el.

Guvernul Cioloş a moştenit de la guvernul Ponta termenul de 1 ianuarie 2016 pentru a implementa o semnificativă reducere de preţuri a medicamentelor, în special a celor cărora le expirase patentul. Politica medicamentului ar trebui să fie una de maximă importanţă, de vreme ce Guvernul cheltuie anual din bani publici 2000 milioane euro pe medicamente gratuite şi compensate. Soluţia ministrului Voiculescu, în mod cert cu aprobarea premierului a fost  de a amâna de facto prevederile respective până cel puţin anul viitor. Ceea ce s-a obţinut însă este o reglementare prin care există riscul real ca medicamentele ieftine să nu mai ajungă la pacienţi pentru simplul motiv că nu vor mai exista distribuitori interesaţi să facă acest serviciu pe bani puţini. însă şi aceast efect urmează a se manifesta după terminarea mandatului acestui Guvern.

Hemoragia de personal medical cu studii superioare catre țări mai bogate ale UE ar putea fi parțial domolită și prin plata adecvată a gărzilor. O majorare concordantă cu salariile corespunzătoare anului 2016 a fost aprobată, din greșeală (!) de catre ministrul muncii și premier. Și aici, principalul opozant al punerii în practică al acestei măsuri s-a dovedit a fi ministrul sănătații, tergiversând nejustificat emiterea ordinului privind regulamentul garzilor, aflat în contradicție cu noul cadru legal!

O altă prioritate, accesibilă şi de competenţa acestui scurt mandat ar fi trebuit să fie organizarea de licitaţii naţionale pentru medicamente și materiale sanitare, conform atribuţiilor impuse de legile în vigoare. Acest subiect delicat și important a fost în totalitate ignorat.

Dacă însă ministrul sănătății a performat cu adevărat într-un domeniu, acela a fost cel al comunicării. Imaginea mesianică, de om providenţial, a fost atât de studiat implementată încât mulţi au ajuns să creadă în ea, exceptându-i pe cei implicaţi direct în funcţionarea şi administrarea sistemului sanitar. Jurnaliştilor şi asociaţilor din diferite ONG-uri, lui Laurenţiu Colintineanu, un ardent promotor al Legii Sănătăţii a lui Traian Băsescu prin studiouri TV în anul 2011, şi care, din poziţia de director al cabinetului ministrului, influența practic orice decizie, alăturîndu-li-se serviciile unui fost angajat al SRI – specialist în comunicare, angajat pe post de consilier. Şi, într-adevăr comunicarea a fost de nota zece. Totdeauna e cînd se implică reţele de profesionişti.

Fondul însă poate primi aceeaşi notă zero devenită slogan atribuit duşmanilor, deşi provine dintr-un document oficial adresat chiar de guvernul Cioloş Comisiei Europene. Totul pentru imagine!