Paris 2024. Oameni și zei

Asemenea celebrului film franțuzesc al lui Xavier Beauvius „Des hommes et des dieux”, cea de-a XXXIII-a ediție a Jocurilor Olimpice de la Paris a oscilat între cer și pământ, având momente care au entuziasmat la maximum, dar și episoade dezagreate și îndelung comentate pe întreg mapamondul. 

• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale
• Arestări după incidentul de la Spitalul „Sf. Pantelimon”
• Planul de criză al UE: Zile fără mașini, munca de acasă, aerul condiționat „mai cald”

YUSUF DIKEÇ – TRIUMFUL SIMPLITĂȚII

În arenele Olimpice, de asemenea, am văzut și goliați, coloși greu de învins, dar și davizi, care au crezut în șansa lor până la capăt, și au izbutit.

A fost o ediție a exceselor, inspirată mai degrabă din extravagantele defilări pe podiumurile pariziene ale manechinelor îmbrăcate (sau nu, vezi episodul testiculus visibilis) de năstrușnicii creatori de modă din Orașul Luminilor. Iar în toată această exuberanță creativă, cu profunde accente burlești, normalitatea, firescul au căpătat valențe de sublim, au înflăcărat inimi și au creat legende.

Unul dintre personajele care au creat emoție la Paris a fost, fără îndoială,turcul Yusuf Dikeç, care a făcut virală știrea cum că un om normal, coborât parcă din tribună, neechipat de concurs, a venit să triumfe la Jocurile Olimpice. Această idee a prins însă contur pe fondul exagerărilor de până atunci, pe fondul emoției create la teribila festivitate de deschidere, în care francezii au investit direct proporțional cu controvesele iscate, și care nu se vor stinge curând. Dar, în fond, Dikeç n-a făcut altceva decât ceea ce a făcut toată viața ca sportiv de performanță care și-a ales tirul ca disciplină sportivă. Tirul permite o longevitate mare, așa că prezența la standuri la vârsta de 51 de ani nu este o raritate pentru cunoscători.

Sorin Babii, unul dintre cei trei români cu șase ediții de Jocuri Olimpice la activ, ca și Lia Manoliu și Elisabeta Lipă, a pus arma în cui la 45 de ani, an în care a și câștigat un nou titlu de Campion Național.

Un alt campion olimpic român, Ion Dumitrescu, primul din istoria mondială a probei care a doborât 100 de talere din 100 posibile, avea 47 de ani în 1972, când a participat la cea de-a patra sa ediție de Jocuri Olimpice. Așa că pentru Dikeç nu a fost ceva neobișnuit ca la 51 de ani să facă echipă cu Şevval Ilayda Tarhan și să concureze în proba de pistol 10 m aer comprimat pe echipe mixte.

Dikeç, la fel ca și mulți dintre sportivii români, face parte dintr-un club gen Steaua sau Dinamo, care angajează sportivii în sistem chiar și înainte de renunțarea la activitatea de performanță. Și, la fel ca la noi, ofițerii ies mai devreme la pensie din activitatea profesională, însă Jandarma Gücü Spor Kulübü nu l-a pensionat, căci el n-a abandonat niciodată activitatea de performanță.

A fost prezent și la Tokyo 2020 și la Rio 2016 și la Londra 2012, precum și la Beijing, în 2008, dar niciodată n-a atras atenția, nefiind în top 10.

Cât despre echipament, iarăși e o poveste falsă care a prins contur din cauza lipsei de audiență a acestei discipline. Cunoscătorii știu că pentru a trage cu pistolul cu aer comprimat nu îți trebuie un echipament special, cum este cel din probele de pușcă, de exemplu, unde sportivii îmbracă un echipament rigid din piele, care le asigură stabilitatea la poziția de tragere.

Tricoul tip T-shirt pe care Dikeç l-a purtat în timpul concursului este o ținută obișnuită pentru poligoanele de aer comprimat. Iar în privința „lupelor“, a „filtrelor”, a „obturatoarelor”, pe care Dikeç nu le-a folosit, trebuie să facem precizarea că acestea sunt doar accesorii care nu îmbunătățesc deloc performanțele, ci doar îi ajută pe unii trăgători să se concentreze asupra țintei.

Pe vremuri se punea un carton în dreptul unui ochi, prins sub o bentiță elastică trecută peste frunte. Sunt sportivi care ochesc cu stângul, de obicei stângacii, alții care ochesc cu dreptul (preponderent dreptacii), dar și sportivi care nu închid niciun ochi când potrivesc cătarea cu centrul țintei. Este cazul lui Dikeç, iar ochelarii săi de vedere sunt un accesoriu recent, căpătat odată cu vârsta și recomandat de medicul care arată la un panou litere și semne din ce în ce mai mici…

Așadar, medalia de argint obținută de Dikeç alături de coechipiera sa nu a fost o… minune, ci o decepție pentru cei care așteptau chiar un aur de la ei, după ce cuplul turc se situase pe primul loc în competiția de calificare pentru Jocurile de la Rio de Janeiro, tot ei fiind cei mai buni și la edițiile de Cupă Mondială de la München, de anul acesta, dar și în cea de la Jakarta, de anul trecut.

Ca atare, „minunea cu semilună în piept” n-a fost de fel un personaj venit din lumea zeilor, ci un pământean obișnuit, căruia contextul creat de Thomas Jolly cu a sa Open Ceremony i-a adus notorietate planetară.

TOT MAI APROAPE DE CER

În schimb, sunt atleți care văd lumea de pe Olimp. Ca și Iolanda Balaș la vremea ei, atleții Duplantis și Rojas n-au rivali pe pământ.

Dacă venezueleanca Suleimar Rojas nu a putut fi prezentă la Paris pentru a-și apăra titlul din cauza unei accidentări la tendon, care o ține de ceva vreme departe de groapa cu nisip, Armand Duplantis și-a făcut din nou obișnuitul show: intră în concurs când ceilalți săritori își pun prăjinile în huse și mai adaugă câte un centimetru la recordul mondial, pe care l-a urcat în cei patru ani de când a detronat performanța lui Renault Lavillenie, care data din 2014.

Și Rojas și-a propus să sară 16 m la triplusalt, deși adversarele sale nici nu se apropie de 15 m. De aceea, exprimarea de mai sus, anume că nu și-a putut apăra titlul, e cam improprie, e cam limbă de lemn, căci nu ar fi avut de cine să și-l apere, ea putând câștiga „triplusaltul” și cu un picior legat la spate, ca să zic așa. Și ea, marea absență de la Paris2024, și Duplantis sunt genul de sportivi care au setat întrecerea în probele lor doar pentru medaliile de argint și bronz, lupta lor fiind cu recordurile mondiale, pe care le tot împing către limite accesibile doar… zeilor.

Mi-amintesc că, la Mondialele de la Oregon, zeul Duplantis le-a stricat mezanplasul organizatorilor, care voiau ca întrecerea de pe Hayward Field să se încheie cu turul de onoare al ștafetei mixte americane, previzibilă câștigătoare a probei de 4×400 m.

Duplantis a rămas însă în continuare la sectorul de prăjină, adăugând câte un centimetru, până când a ajuns la recordul mondial, setat tot de el. Și l-a depășit în aplauzele și ovațiile unui întreg stadion, încălzit de victoria ștafetei americane, el fiind însă cel peste care s-a tras cortina acelei memorabile ediții a Campionatelor Mondiale. Ca și Bubka la vremea lui, care a avut numele trecut în dreptul recordului mondial timp de două decenii, Duplantis are, fără îndoială, bilet de intrare în templul zeilor.

ȘI CAMPIONII CAD, DAR ȘI CÂND SE RIDICĂ…

Printre pământeni însă, lupta e grea. Cazi, te ridici, mergi mai departe. Uneori, crezi că mai ai doar un pas până să pui steagul pe Mytikas, dar zeii îți trag scara de mătase de sub picioare. Au pățit-o și Bol, și Hasan la Mondialele de anul trecut de la Budapesta.

Le-am văzut de aproape suferința pe chipuri, le-am ascultat apoi vorbele, al căror tâlc nu resemnare era, ci optimism, și le-am văzut apoi aici, la Paris, și printre oameni, și printre zei.

Famke Bol a zburat efectiv când a ieșit din ultima turnantă și a adus aurul pentru ștafeta mixtă de 4×400 m a Olandei. Ce revanșă, după cursa de anul trecut de la Mondiale, când a căzut cu trei metri înainte de sosire, privând Olanda de o medalie de aur!

Acum, pe Stade de France, când un întreg stadion nu mai credea că avansul luat de americani va mai fi recuperat, când Famke Bol primise a patra bățul de ștafetă. Dar olandeza a zburat pe ultima linie dreaptă, în timp ce adversarele sale tot adunau plumb în pantofi.

Însă, la ștafeta feminină de 4×400 m, Bol n-a mai putut repeta figura. Avansul americancelor devenise prea mare când a plecat ea în ultimul schimb. Iar în proba sa favorită, 400 m garduri, a obținut doar bronzul, privind din spate cum adversara sa de-o viață, Sydney McLaughlin-Levrone, stabilea un nou record mondial (50.37 s).

Cealaltă olandeză care contribuie la conturarea zilei negre a Olandei la ultimele Campionate Mondiale, Sifan Hasan, prăbușită cu 30 de pași înainte de a termina prima cursă de 10.000 m, a venit la Paris pentru o nouă triplă, dar nu ca la Tokyo, unde a alergat 1500, 5000 și 10.000 de metri, câștigând două medalii de aur și una de bronz.

De această dată, olandeza, născută în Etiopia, a trebuit să alerge 55 de kilometri pentru trei medalii olimpice, dar care au fost doar una de aur și două de bronz.

Sifan nu și-a putut păstra titlurile Olimpice la 5000 și 10.000 de metri, dar a triumfat la maraton, revenind-i onoarea de a primi medalia în cadrul festivității de închidere a Jocurilor, fiind ovaționată deopotrivă de spectatori și de atleți, și privită fiind de 21 de milioane de telespectatori în direct.

A profitat de ocazie pentru a atrage atenția că, prin realizarea unei egalități de gen perfecte în privința sportivilor participanți, nu s-a rezolvat în lume problema drepturilor femeilor, motiv pentru care a urcat pe podiumul de premiere cu capul acoperit cu un hijab.

Potrivit presei franceze, deschiderea Jocurilor Olimpice a fost urmărită de două miliarde de oameni, în timp ce la final, nu au mai rămas decât 21 de milioane de interesați.

OAMENI SAU ZEI, BĂRBAȚI SAU FEMEI?

Paris 2024 s-a dorit însă a fi mai mult decât Jocurile egalității de gen, iar aceasta a arătat-o încă de la început Thomas Jolly, directorul artistic adus de la „Piccola Familia”, compania teatrală înființată de el la Rouen, în marea familie olimpică.

Toleranța, servită de el ca supradoză obligatorie, a generat reacții care nu s-au stins nici în timpul întrecerilor, făcând astfel din anonima pugilistă italiancă Angela Carini o vedetă a Jocurilor, deși n-a rezistat decât 46 de secunde în ring. Nu mai întâlnise o asemenea duritate a croșeelor cu care Imane Khelif s-a năpustit asupra ei. Pe algeriancă doar coafura afro braids o recomanda pentru competiția feminină. Și o decizie a CIO, în contradicție cu Federația Internațională a Boxului amator, care o exclusese de la ultimele Campionate Mondiale pe motiv de… prea mult testosteron.

Khelif își apără acum onoarea prin avocați, dar și printr-o fotografie în care apare cu bucle pe umeri, fardată, machiată, cu flori la urechi și cu medalia de aur pe piept.

Ea susține că dintotdeauna a fost fată, chiar dacă și-a ales un sport de băieți. În povestea asta, și Khelif și… victimele sale sunt muritori de rând, cu limite și cu păcate, unele de iertat, altele nu, dar toate cu dorința de a-și depăși limitele. În limitele categoriei, cum e la box, dar și ale genului cu care le-a hărăzit Dumnezeu.

Pentru CIO problemele abia cum vor începe să apară, căci va trebui să reglementeze cumva drepturile cuiva care își alege singur genul și dreptul fetelor de a-și măsura mușchii cu alte fete, cel puțin în sporturi în care calitățile fizice date de configurația anatomică masculină creează un avantaj de netăgăduit.

CĂLCÂIUL SABRINEI

O altă temă lăsată spre rezolvare pământenilor, după bâlbele de care zeii Olimpului își râd în barbă, este cea legată de arbitrajul în gimnastica artistică.

Nadia lăsase chiar și aparatele în offside în 1976, atunci când perfecțiunea n-a putut fi afișată. Acum s-a renunțat la nota 10 în gimnastică, poate și pentru simplul fapt că ochiului uman, oricât de avizat ar fi, nu-i e dat să perceapă perfecțiunea. Dar să nu vezi, ca arbitru, când o gimnastă calcă în afara covorului și când nu, e greu de admis. Iată de ce cred că episodul în care cele două gimnaste românce fruntașe, Sabrina Voinea și Ana Maria Bărbosu, au fost implicate nu va rămâne doar cu niște prietenii stricate, ci va aduce o schimbare de optică în arbitraj.

Dacă în alte sporturi mai puțin dinamice se poate, de ce nu s-ar putea folosi și la gimnastică ochiul camerelor de luat vederi pentru stabilirea parametrilor spațiali ai execuțiilor. Le rămâne suficient de jurizat și corpului de arbitri, căci exprimarea artistică trebuie să placă unor oameni, nu unui calculator.

Greșeala de arbitraj a fost consființită prin însăși decizia Tribunalului de Arbitraj Sportiv din Elveția, care i-a acordat Anei Maria Bărbosu medalia de bronz de care fusese deposedată nedrept. Foto COSR

Nici sportiva americană Jordan Chiles, medaliata inițială cu bronz, și nici Federația Americană de Gimnastică nu au acceptat decizia și continuă lupta..și negarea evidenței.

UN ĐJOKOVIĆ ÎMPLINIT

Dar dacă unele probleme au rămas de rezolvat, altele în schimb și-au găsit rezolvarea în timpul Jocurilor. Cum ar fi, de pildă, palmaresul lui Đjoković, din care lipsea un titlu olimpic, deși sârbul tot fusese la Jocuri încă din 2008, de la Beijing, unde obținuse un bronz.

24 de turnee de Grand Slam a câștigat în viața lui, un Dumnezeu al tenisului, detestat de mulți, dar adulat de și mai mulți pentru același lucru, caracterul său.

Djokovic, eroul Serbiei, primit de președintele țării Foto President of Serbia

Unii îl consideră fals și nu le e la inimă, cei mai mulți însă cred în crucile pe care Nole și le face larg, maiestuos, drept, cum spunea un preot bătrân, ca să nu se urce dracul pe noi.

Đjoković n-a pierdut niciun set pe Roland-Garros, trecând și în finală de Alcaraz, puștiul teribil al tenisului, locul 1 mondial în prezent, tot fără a-i lăsa satisfacția vreunui set câștigat.

Nole și-a donat apoi banii, cei 200.000 de dolari primiți ca premiere din partea guvernului sârb pentru medaliații cu aur, fundației prin care face acte de binefacere. Pentru el, acești bani sunt cam 0,1 la sută din ceea ce a câștigat din tenis de-a lungul timpului, dar pentru foarte mulți copii înseamnă șansa de a avea un start bun în viață, șansa de a merge la o școală sau de a face un sport, care cine știe unde-i poate duce.

Inspirație pentru copii este și Leon Marchand, un fel de David Popovici al Franței, care a explodat în ultimii doi ani, după ce a ajuns în Statele Unite la Arizona State University, unde l-a întâlnit pe Bob Bowman, mentorul lui Michael Phelps.

Acesta i-a pus în valoare calitățile înnăscute, dobândite de la cei doi părinți ai săi, și ei foști înotători de performanță.

Absolut remarcabilă este versatilitatea lui Leon, care este top la toate stilurile. Cele patru medalii de aur câștigate nu sunt în curse pe distanțe diferite, ci în curse la stiluri diferite: 200 m bras, 200 m fluture și 200 și 400 m mixt.

Astfel, Marchand a devenit al șaselea înotător din toate timpurile care a obținut patru medalii de aur la o singura ediție a Jocurilor Olimpice.

În plus, Leon a mai ajutat și la bronzul obținut de ștafeta 4×100 m mixt a Franței. Marchand merită deja o statuie. Francezii i-au făcut-o, fiecare în inima sa, iar la ceremonia de închidere i s-a rezervat onoarea de a aduce flacăra olimpică, ce a ars pe durata Jocurilor între Luvru și Place de la Concorde, și de a o stinge împreună cu Thomas Bach, punând punct celei de-a XXXIII-a Olimpiade, în fapt, startul următorului ciclu de 4 ani, în care noi și noi visuri încep să prindă contur în sălile de antrenament, pe stadioane, pe ape ori pe uscat…

ANONIMI CELEBRI ȘI CELEBRII ANONIMI

Mulți dintre ei vor rămâne iluștri necunoscuți, alții vor fi consemnați în cronici ca borne istorice. Cel mai în vârstă, de pildă, care la Paris a fost călărețul spaniol Juan Antonio Jiménez Cobo, care, la 65 de ani, a participat la competiția olimpică de dresaj; sau cel mai tânăr, care acum a fost skateboarderul chinez Zheng Haohao, care a împlinit 12 ani în ziua închiderii Jocurilor.

Și tot de la aceste discipline sportive s-au consemnat și cel mai tânăr și cel mai vârstnic medaliat olimpic, australianca Arisa Trew, de 14 ani, la skateboard, și americanca Laura Kraut, de 58 de ani, paricipantă la sărituri ecvestre.

Cu adevărat uimitor este faptul că la Paris 2024 a evoluat la tir sportiva georgiană Nino Salukvadze, care, din 1988, de la Seoul, când a luat aurul la pistol 25 m, n-a lipsit de la Jocurile Olimpice, adunând astfel 10 ediții!

Oameni sau zei, și alte nume de legendă ale sportului mondial și-au continuat poveștile de succes la Paris 2024.

Simone Biles a devenit cea mai medaliată gimnastă din toate timpurile, alături de Věra Čáslavská, ambele cu 11 medalii, dintre care 7 de aur!

Mai mult decât Simone, compatrioata sa Katie Ledecky a adunat 14 medalii olimpice, dintre care 9 de aur la înot, iar la 800 m liber este neînvinsă de patru ediții!

Luptătorul cubanez Mijaín Lopez se află pe un Olimp al greco-romanelor, cu cele 5 medalii de aur câștigate la cinci ediții consecutive, dar el a anunțat că nu va mai participa la ediția din Los Angeles, căci după atât amar de ani petrecuți pe saltele, printre manechini, ar vrea să coboare de pe acel Olimp și să se bucure de viață pe pământ, printre oameni, ca un anonim…

MAI REPEDE, MAI SUS, MAI DEPARTE, DAR MAI APROAPE DE OAMENI!

Tot printre oameni, nu printre zei,

s-a așezat singur și David Popovici, chiar dacă toți îl privim ca pe un prinț al Olimpului. El și-a propus să inspire oameni, să-i determine să facă lucrurile cu bucurie, să parcurgă drumuri nu cu gândul la destinație, ci cu plăcerea călătoriei.

David este un exemplu pentru generația lui, și nu numai. Iar faptul că și Leon Marchand, și Pan Zahnle au afirmat că l-au avut ca sursă de inspirație spune multe despre acest Prometeu, care și-a propus ca prin performanțele sale să readucă făclia sportului în școlile din România, unde afecțiunile de coloană și obezitatea au atins cote alarmante.

David nu scapă niciun prilej în care se află în fața microfoanele de a atrage atenția asupra importanței sportului pentru sănătatea copiilor, dar și a obligației morale a autorităților de a asigura infrastructura necesară. El e o floare rară crescută ca prin minune cu puțina apă din bazinele de înot din România.

În schimb, marele său rival, care i-a răpit recordul mondial la 100 m liber, despre care se credea că doar David l-ar mai putea îmbunătăți, e parte a unui sistem care a creat un lot olimpic care s-a întors de la Paris cu 12 medalii!

E adevărat, contestațiile au tot curs, mai ales de peste ocean, poate și pentru că  americanii au pierdut aurul la ștafeta masculină de 4×100 m mixt în fața Chinei, pentru prima dată din 1960, de când proba a fost introdusă în programul Jocurilor Olimpice.

Acuzațiile s-au referit la indulgența cu care WADA, forumul mondial care se ocupă de controlul antidoping, a tratat „contaminarea involuntară” în masă a înotătorilor chinezi cu trimetazidină, substanță care sporește capacitatea inimi de a sprijini corpul în recuperarea după efort, sporind astfel randamentul antrenamentelor. David Popovici însă nu a pomenit niciodată de acest subiect, iar recordul mondial stabilit de Pan Zhale la 100 m liber, 46.40 secunde, nu l-a speriat, ci, dimpotrivă, a spus că îl motivează să înoate și mai repede.

David nu își fixează ținte. Nu își propune medalii, nu vizează recorduri, ci se antrenează, se antrenează, se scoală cu noaptea-n cap și se antrenează serios, din plăcere. Din plăcerea de a face serios, foarte serios ceea ce iubește. Aceasta e, de fapt, și marea lecție pe care o predă David copiilor care îl venerează, să aleagă să facă în viață ceea ce le place, căci doar așa vor putea suporta jugul la care trebuie să tragă apoi pentru împlinirea personală.

David e un zeu în bazin, dar pe marginea lui, un om ca oricare altul și lui îi place asta la nebunie. De aceea nu se va mulțumi doar cu ceea ce a făcut până acum în sport, știind poate cel mai bine că distanța dintre cer și pământ, diferența dintre oameni și zei poate fi de multe ori doar un fir de ață.

Paris 2024 ne-a arătat asta pe deplin…