Prezumția de nevinovăție și disprețul cinic al Comisiei Europene față de români

În luna octombrie 2020, Comisia Europeană a adoptat „pachetul de proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor ” de către unele dintre țările Uniunii, printre acestea și România, vizată de netranspunerea integrală în legislația națională a Directivei  (UE) 2016/343 privind prezumția de nevinovăție. Se arăta în raportul pe luna octombrie că România a fost pusă în întârziere cu privire la transpunerea Directivei, încă din anul 2018 și că, în cazul în care nu se va conforma în termen de două luni „cazul poate fi înaintat Curții de Justiție a UE.”.

Pentru a clarifica pe deplin despre ce este vorba, atenționările Comisiei nu vizau elemente de fond din procedura penală românească privind procesul echitabil în fața instanței, dreptul la apărare, citarea, audierea, calea de atac, etc., ci doar latura de comunicare publică a instrumentării unei cauze penale, respectiv modul în care se raportează anchetatorii, dar și responsabilii politici, în spațiul public, față de persoana acuzată că ar fi săvârșit o infracțiune: „Comisia a identificat deficiențe în ceea ce privește referirile publice la vinovăție, de exemplu, atunci când autoritățile publice se referă la o persoană ca fiind vinovată în declarații publice, precum și în ceea ce privește disponibilitatea unor măsuri adecvate dacă se întâmplă acest lucru. De asemenea, există lacune în ceea ce privește modul în care persoanele suspectate sau acuzate sunt prezentate, de exemplu în fața instanței, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică…”.

Într-o trimitere explicativă către fișa informativă a documentului, era oferit un exemplu în care politicianul Barbara a fost acuzată de anchetatori prin declarații publice că este vinovată, deși aceasta nu fusese încă judecată definitiv. S-a considerat că în cazul Barbarei a fost încălcată prezumția de nevinovăție.

În preambulul Directivei  (UE) 2016/343 privind prezumția de nevinovăție sunt enumerate documentele oficiale europene ce au stat la baza adoptării sale în anul 2016, având ca document de bază foaia de parcurs adoptată de Consiliul European la 30 noiembrie 2009 și inclusă apoi de același Consiliu, la 11 decembrie 2009, în Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora.

Documentul prevedea printre altele ca „declarațiile publice ale autorităților publice, înțelese ca fiind orice declarații care se referă la o infracțiune și care emană fie de la o autoritate implicată în procedurile penale legate de infracțiunea respectivă, cum ar fi autoritățile judiciare, poliția și alte autorități de aplicare a legii, fie de la o altă autoritate publică, cum ar fi miniștrii și alți funcționari publici”, să fie evitate, sau acolo unde contextul impune difuzarea publică a unor informații, aceasta trebuie să fie de asemenea manieră încât să nu „creeze impresia că persoana este vinovată înainte de a se fi dovedit vinovăția acesteia conform legii” și, mai mult „statele membre ar trebui să informeze autoritățile publice cu privire la importanța respectării prezumției de nevinovăție atunci când furnizează sau dezvăluie informații către mass-media”.

În același sens, „autoritățile competente ar trebui să se abțină de la prezentarea persoanelor suspectate sau acuzate ca fiind vinovate, în instanță sau în public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică, cum ar fi cătușele pentru mâini sau pentru picioare…”,

De ce însă acest document, datat octombrie 2020, uzual prin el însuși, este totuși cinic și disprețuitor față de cetățeanul român, față de foarte mulți magistrați și decidenți politici români?

Cam în acea perioadă a adoptării foii de parcurs, 2009-2010, începea să se manifeste plenar în România ceea ce s-a numit ulterior și a devenit notorie, telejustiția. Ce presupunea telejustiția românească? Pe scurt, cam ce i s-a întâmplat Barbarei de mai sus, la puterea o sută: scurgeri selective de informații către anumite entități media și ong-uri privind acuzațiile, data, locul și ora chemării celui anchetat la parchet, reținerile de 24 de ore ale persoanei cercetate, „paradele” publice către locul de arest ori instanță, toate cu suspectul încătușat, comunicate publice ale parchetului despre „certa” vinovăție a suspectului și prejudiciul „cert” produs de acesta, elicoptere, autocare și discursuri publice ale autorităților publice, președinte, parlamentari, miniștri, despre „penalii, hoții și corupții” cercetați de Direcția Națională Anticorupție(DNA)[1], principal regizor și scenarist al acelor spectacole publice sinistre numite impropriu anchete penale.

Tot în perioada amintită, ca și în prezent, România s-a aflat și se află sub monitorizarea Mecanismului de Cooperare și Verificare(MCV), gestionat de aceeași Comisie Europeană, menit printre altele să identifice, prin rapoarte anuale sau chiar bianuale, neconcordanțele sistemului românesc de justiție cu principiile justiției europene. În pofida faptului că ani la rând, începând cu precădere din 2010, oficiali politici, magistrați, asociații de magistrați, societate civilă, oameni de afaceri au semnalat repetat și public gravele derapaje ale DNA, niciun raport MCV nu a reținut nici măcar aluziv abuzurile cutumiare ale procurorilor DNA în materia încălcării prezumției de nevinovăție față de cei anchetați. Dimpotrivă, toate rapoartele anuale MCV rețineau doar elogios activitatea acestei unități de parchet, în ciuda dezastrului profesional certificat de hotărâri judecătorești[2] și a prejudiciilor uriașe aduse demnității și reputației celor anchetați, dovediți în final a fi fost nevinovați și îi treceau la rubrica „regrese” pe toți cei ce se împotriveau practicilor nelegale ale procurorilor anticorupție.

Toate rapoartele anuale MCV rețineau neabătut excelența activității conducerii DNA, în principal Laura Kovesi, pe care Comisia a susținut-o activ pentru numirea în funcția de procuror șef european.

Iată de ce cred că atenționarea din 2020 a Comisiei către România în privința prezumției de nevinovăție conturată sub aspectele de mai sus constituie un gest cinic și disprețuitor față de acei români care ani la rând ți-au semnalat, ție, Comisie Europeană, și raportorilor tăi MCV exact ceea ce le impuți tu acum. I-ai ignorat/disprețuit și le-ai transmis tot tu, prin aceiași raportori MCV, că ceea ce se întâmpla atunci era bine, că așa trebuie să fie și să nu mai cârtească „regresiv”.

Iar acum vii tot tu Comisie și ne-o dai exemplu pe Barbara. Serios?

[1] Într-un năucitor delir propagandistic concertat, o sumedenie de oficiali români, politicieni, în frunte cu președinții țării Traian Băsescu și Klaus Johannis, dar și jurnaliști, societate civilă, grupuri stradale, ajunseseră să pretindă celor „însemnați” de DNA, să-și dovedească ei nevinovăția pentru acuzele aduse de parchet, în condițiile în care aceeași foaie de parcurs din 2009 reținea neechivoc că „sarcina probei revine organelor de urmărire penală, iar orice îndoială ar trebui interpretată în favoarea persoanei suspectate sau acuzate. Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată atunci când sarcina probei este inversată de la organele de urmărire penală la apărare…”.

[2] În anul 2018, de exemplu, procentul de achitare la nivelul DNA a ajuns la incredibilul negativ de peste 36%.