Raluca Pruna s-a opus interzicerii liberării condiționate în cazul infracțiunilor grave, cum ceruse CSM. Documentul

Ca în multe alte cazuri de mistificare a adevărului și de propagandă bazată pe incultura juridică a publicului larg, și liberarea condiționată poate fi studiu de caz despre manipulare.

Șocați cu toții de drama tinerei căreia un fost deținut, condamnat pe viață pentru 5 crime, dar liberat condiționat anul trecut, i-a dat foc, am salutat demersul de astăzi al deputaților. Aceștia au decis modificarea Codului Penal astfel încât violatorii, pedofilii și criminalii să nu mai beneficieze de liberare condiționată.

Însuși ministrul actual al Justiției, Cătălin Predoiu, a destituit rapid conducerea Penitenciarului în care deținutul criminal și piroman își ispășise pedeapsa.

Mai mult, Predoiu a cerut imperativ CSM să sesizeze Inspecția Judiciară pentru a vedea dacă s-au respectat prevederile legale în cazul liberării condiționate.

Sigur, Predoiu a cerut la fel de imperativ și cercetarea procurorilor care, deși sesizați de tânără că este amenințată de acest criminal, au ținut sesizarea în sertar fără să facă nimic.

Însă o întreagă operațiune de manipulare a direcționat revolta publică spre judecători, pentru că nu-i așa, toată lumea crede că ei sunt singurii care decid liberarea condiționată și mai ales că ei sunt și responsabili de orice faptă ar mai comite ulterior un liberat.

În realitate, judecătorii au cerut în 2016, prin Consiliul Superior al Magistraturii, ministrului Justiției de atunci, Raluca Prună, să avizeze favorabil mai multe propuneri de modificare a Codului Penal astfel încât condamnații cu pedepse peste 10 ani, pentru fapte grave, recidiviști, să NU mai beneficieze de liberare condiționată.

Raluca Prună s-a opus. Argumentul fostului ministru al Justiției este acela că dacă nu ar exista măcar în plan teoretic posibilitatea de liberare condiționată s-a încălca art 3. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit CEDO, deținuții nu ar trebui să fie lipsiți în întregime de posibilitatea de a spera că într-o bună zi vor putea dovedi prin acțiunile lor că s-au schimbat spre bine. Condamnându-i la o viață de izolare, fără nicio posibilitate de a putea dovedi că s-au schimbat, constituie forțarea de a trăi în condiții degradante pentru demnitatea lor umană.

Iată argumentele invocate de Raluca Prună în documentul de răspuns trimis Consiliului Superior al Magistraturii.

„Către: Domnul judecător Mircea ARON

Președinte CONSILIUL. SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Ref: adresa Consiliului Superior al Magistraturii privind completarea Codului penai în ceea ce privește instituția liberării condiționate

Stimate domnule Președinte,

Urmare adresei dumneavoastră nr. 2596/2016 prin care sunt formulate propuneri privind completarea Codului penal în ceea ce privește instituţia liberării condiționate, vă comunicăm următoarele:

1. Prin propunerea dvs. se urmărește completarea Codului penal prin introducerea unui nou articol, art. 100′, care să reglementeze interzicerea liberării condiționate în anumite cazuri expres prevăzute (facultativă, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii pentru o infracțiune săvârșită în stare de recidivă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare, respectiv, obligatorie, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață pentru o infracţiune săvârşită în stare de recidivă).

2. După cum și dvs. aţi subliniat, liberarea condiționată nu este un drept al condamnatului, ci o vocație a acestuia, instituția prezentând un cert caracter facultativ. Astfel, liberarea condiționată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanța de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării, dovedește că a făcut progrese în vederea reintegrării sociale şi convinge astfel instanța că nu va mai comite infracțiuni, iar liberarea sa anticipată nu prezintă nici un pericol pentru colectivitate.

Cu toate acestea, nu suntem de acord cu sugestia formulată de dvs. în sensul interzicerii beneficiului liberării condiționate în cazul anumitor categorii de infracțiuni săvârșite în stare de recidivă.

Indiferent de eventualele efecte disuasive ale unei astfel de măsuri (faptul că o astfel de măsură este percepută de C.S5.M. drept una cu rol de asanare a criminalităţii și separare de societate a persoanelor incorigibile, precum și ca avertisment suplimentar pentru toți destinatarii legii) trebuie subliniat că privarea de libertate fără posibilitatea, chiar și teoretică, a unei liberări condiționate comportă discuții din perspectiva respectării art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.0.).

Astfel, din interpretarea coroborată a jurisprudenţei C.E.D.0. în materie, atât a paragrafelor relevante din speța invocată în adresa dvs. (Vinter și alții c. Marii Britanii, hot. din 9.07.2013, par. 119-122) cât, mai ales, a altor spețe relevante, recente, ale instanței de contencios convențional european (Laszlo Magyar c. Ungariei, hot. 20.05.2014, par. 46-53; Murray c. Olandei, hot. din 26.04.2016, par. 99-104) rezultă că statele sunt obligate să prevadă mecanisme previzibile și constante de acordare a liberării condiționate pentru toate categoriile de deținuți.

Astfel, Curtea susține principiul, care se regăsește în dreptul european și internațional, conform căruia tuturor deținuților, inclusiv celor aflaţi în executarea pedepsei detențiunii pe viață, trebuie să li se ofere posibilitatea reabilitării şi perspectiva punerii în libertate dacă reabilitarea este atinsă.

În ceea ce-i privește pe condamnații la pedeapsa detențiunii pe viață, aceste mecanisme trebuie să garanteze o primă reexaminare în termen de cel mult 25 de ani de la data aplicării pedepsei, precum și reexaminări periodice ulterioare și să permită autorităților să evalueze orice progres către reabilitare.

În concluzie, apreciem că instituția liberării condiționate în sistemul românesc constituie acel mecanism care în opinia C.E.D.0. conferă garanţiile convenționale necesare respectării art. 3 din Convenţie. În plus, instituția liberării condiționate face parte din ansamblul măsurilor generale ce vizează rezolvarea problemei structurale a supraaglomerării penitenciarelor atât în România, cât și în alte state care se confruntă cu această problemă, precum Italia, Polonia, Bulgaria.

Reamintim, în acest context, că, prin hotărârea pronunțată în cauza lacov Stanciu (12.07.2012), CEDO a reținut că guvernul român a luat unele măsuri generale, inclusiv de natură legislativă, pentru a remedia problemele structurale legate de supraaglomerare și de condițiile de detenţie necorespunzătoare care decurg din aceasta. Totuși, având în vedere amploarea problemei recurente în discuție, trebuie continuate eforturile constante și pe termen lung, precum adoptarea unor măsuri suplimentare, pentru a ajunge la o deplină conformitate cu art. 3 și 46 din Convenţie.

Or, după opinia noastră, măsura propusă de dvs. ar avea ca efect agravarea fenomenului supraaglomerării penitenciarelor, contrar jurisprudenţei CEDO menționate mai sus, care stabilește, în sarcina guvernului român, obligația de a lua măsuri pentru a combate acest fenomen. În finalul răspunsului nostru dorim să vă asigurăm că situația penitenciarelor din România este cunoscută ministrului justiției, iar identificarea unor soluții eficiente pentru rezolvarea acesteia constituie o preocupare la nivelul instituției noastre.

Sub acest aspect menționăm că în data de 30.06.2016, împreună cu Administrația Naţională a Penitenciarelor, am aprobat Planul de acțiune sectorial pentru îmbunătățirea condiţiilor de detenție ca parte a strategiilor de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020; în vigoare începând cu 1. 07.2016, acesta prevede o serie de măsuri în sensul asigurării accesului la muncă și la servicii medicale de calitate, precum și al reintegrării sociale a persoanelor private de libertate.

De asemenea, în perioada imediat următoare Ministerul Justiției va lansa o dezbatere publică pe tema problemelor din penitenciare.

Cu deosebită considerație,

Raluca Alexandra Prună

Ministrul Justiției”

Dacă în 2016, Codul Penal s-ar fi modificat așa cum au cerut judecătorii, probabil cazul de astăzi, care a inflamat Romania, nu ar mai fi existat și tânăra care se zbate acum între viață și moarte ar fi trăit, ducând o viață senină.

Tot un caz flagrant de mistificare a realității este cel al recursului compensatoriu pe care tot Raluca Pruna l-a inițiat. Și avea dreptate.

CEDO a respins de curând plângerea a doi deținuți români care ceruseră despăgubiri statului român pentru condițiile inumane în care și-au ispășit pedeapsa privativă de libertate.

Argumentul Curții europene a fost tocmai aplicarea recursului compensatoriu în cazul celor doi, o măsură menită să echilibreze situația gravă a închisorilor din România și să reducă astfel perioada pe care un deținut trebuie să o petreacă închis.

Sub presiunea unei societăți tot mai frustrate economic și cultural, ministrul Cătălin Predoiu a cedat, deși inițial s-a opus argumentat juridic, și a cerut Parlamentului să voteze abrogarea legii recursului compensatoriu, în decembrie 2019.

Parlamentarii s-au lăsat și ei luați de valul manipulării și au încuviințat, fără să își mai pună problema condamnărilor pe care statul român le va primi ulterior de la CEDO. Și nici a despăgubirilor pe care va trebui să le plătim noi, contribuabilii români.

Se dovedește că Raluca Prună, atât de blamată câteodată, a fost mai aproape de adevărul juridic european în ambele cazuri.