Tabăra de refugiați văzută prin ochii copiilor sirieni

În Iordania, la aproximativ 13 000 de kilometri depărtare de granița cu Siria, Za’atari reprezintă în acest moment „acasă” pentru aproximativ 80.000 de refugiați, dintre care peste jumătate sunt minori. Neajunsurile de tot felul și condițiile grele în care trăiesc acești copii pălesc totuși în fața traumelor psihice pe care le-au suferit. Dar ei încă își caută drumul către normalitate. Micii refugiați invită ochii lumii sa vadă cum arată noul lor cămin și procesul  de regenerare după o dezrădăcinare brutală.

Conform UNICEF, până acum conflictele din Siria au pus în pericol viața a peste 8 milioane de copii. O parte dintre ei au trecut prin Za’atari, cea mai mare tabără de refugiați sirieni din lume. Dorul de casă, de rudele pierdute, violețele și  hărțuirile i-au marcat profund. ABC News și UNICEF le-au oferit copiilor din această zonă camere digitale și i-au rugat să imortalizeze, timp de o săptămână viața lor de zi cu zi din tabăra de refugiați. Copii și-au spus poveștile, le-au ilustrat cu fotografii inedite, realizând un documentar care vorbește grăitor despre semnificația cuvântului ACASĂ pentru cei care și-au pierdut-o.

“Acasă… este doar un vis! “

Mohammad Nour Al-Abdallah are 16 ani și poate doar să-și imagineze cum ar trebui să arate casa ideală. O descrie drept o vilă cu etaj, cu o bucătărie mare, un teren de fotbal, o piscină și o mulțime de jucării. În realitate, în ultimii 4 ani casa lui a fost un container dărăpănat de câțiva metri pătrați în Za’atari. La fel ca mulți dintre ceilalți copii refugiați, Mohammad își amintește exact ziua când a ajuns în  tabără. În data de 17 octombrie 2012, a sosit aici cu părinții și cele două surori mai mici. Doar cu hainele de pe ei și câteva acte, lăsând în urmă căminul lor, cu toate lucrurile, amintirile și restul rudelor din Siria.

“A fost o zi pe care nu pot să o uit. Atunci viața mea s-a schimbat. Am crezut că o să rămânem aici, timp de două-trei luni și apoi o să ne întoarcem acasă. Acum <acasă>… este  doar un  vis. Am avut o cu totul altfel de viață în Siria”, își amintește  Mohammad.

Mohammad s-a obișnuit acum cu rutina zilnică a campusului de refugiați. Se trezește în fiecare dimineață la ora 6,  merge la brutăria taberei de unde aduce pâinea pentru familia lui.

Apoi Mohammad joacă fotbal pe unul dintre terenurile  de sport până când se face ora la care trebuie să meargă la școală. După câteva ore de clasă vine acasă, servește masa de prânz și participă la activitățile planificate, el a ales un curs de fotografie, la unul dintre centrele de studiu ale taberei. După care se întoarce acasă, își face temele și ia cina alături de familia sa.

Acum câțiva ani, Mohammad locuia cu familia lui în Siria într-o casă cu trei camere spațioase în Sayyidah Zaynab, o suburbie amplasată în zona rurală din sudul capitalei Damasc. Mergea în fiecare zi la școală și juca fotbal cu verii săi care locuiau în același cartier. Totul a început sa să se schimbe după revolta din 2011 împotriva președintelui sirian Bashar al-Assad. Ceea ce a început inițial ca o mișcare de protest local, în orașul sudic Dara’a, s-a transformat rapid într-un război sângeros.

Conflictul a provocat cea mai mare criză umanitară de după cel de-al doilea război mondial. Agențiile ONU estimează că 4,8 milioane de bărbați, femei și copii au fugit din țară din 2012 până în prezent și încă 13,5 milioane de oameni din Siria au încă nevoie de asistență umanitară.

“Mulți dintre ei rămân aici”

După începerea violențelor valuri întregi de refugiați sirieni au început să treacă  granița de sud, în Iordania. În 2012, guvernul iordanian a delimitat o fâșie de pământ, în deșert, la aproximativ 10 000 de kilometri de Mafraq, pentru a găzdui temporar refugiații .

UNICEF a sprijinit inițiativa  ocupându-se de educație, apă, canalizare și igienă în tabără. Conform organizației aproximativ 430 000  de oameni au trecut prin Za’atari de când a fost deschis ( 29 iulie 2012). La un moment dat cifra lor depășea 120 000 de persoane. Ei locuiesc în corturi mici și  containere care acum alcătuiesc adevărate cartiere. După câțiva ani unii refugiați părăsesc tabăra, mulți stabilindu-se în orașele din apropiere.

“Refugiații petrec între trei și patru ani în tabără, dar mulți dintre ei rămân aici” sprecizează Miraj Pradhan, reprezentant de comunicare pentru biroul UNICEF din Iordania.

De-a lungul timpului, Za’atari s-a dezvoltat într-o așezare de aproape 5000 de kilometrii pătrați, pregătită să răspundă nevoilor masei de refugiați care este în creștere. Astăzi tabăra conține 13 școli conduse de  UNICEF și 21 de centre comunitare numite Makani („locul meu”). Proiectele UNICEF oferă refugiaților cursuri informale, servicii de suport psiho-social și de formare a deprinderilor de viață.

“În primul rând, copilul trebuie să se simtă în siguranță și să i se asigure un confort. Noi oferim asistența psiho-socială de care au nevoie pentru că, după cum se știe, ei au trecut printr-o mulțime de traume. Au fost martorii unor violențe grave și crime, lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le trăiască, indiferent că vorbim de copii sau de adulți”, a adăugat Pradhan.

În tabără există și o mică piață în care cei mai întreprinzători fac comerț. Acolo găsești orice, de la Falafel la parfumuri. De asemenea, în campus a fost încropită  și o grădină a comunității, unde locuitorii cultivă flori și legume, un spațiu inedit în peisajul pustiu al deșertului.

În fiecare zi, UNICEF  distribuie aproximativ 3,5 milioane de litri de apă în Za’atari, unde deșeurile sunt colectate în tancuri, iar aproximativ 2,35 milioane de litri de apă uzată sunt eliminate.

Iordania este deja una dintre cele mai sărace zone din lume în privința resurselor de apă. Având în vedere dimensiunea și necesitățile din această tabără, în fiecare zi furnizarea apei, în condiții de siguranță, este mai întotdeauna o mare provocare.

Proba de foc: adaptarea

Cu toate că se fac eforturi imense pentru a păstra un sentiment de normalitate în Za’atari, mulți copii se adaptează foarte greu la viața din tabără, mărturisind că le este extrem de greu să se integreze. Cele mai frecvente sentimente descrise de copii refugiați sunt tristețea și singurătatea.

Micuța Reem Al-Hariri are 14 ani. Ea își amintește că, atunci când s-a mutat cu familia în tabăra de refugiați i-au trebuit cam două luni până să se familiarizeze cu noul său cămin și mai ales cu drumul către școală. “Faceam semne pe străzile pline de praf  în speranța că voi găsi mai ușor drumul la întoarcere. În Za’atari, vremea este caniculară, extrem de fierbinte iar câteodată intervin pene de curent. ceea ce face ca, pentru multi copii, temele să fie foarte greu de făcut.” a declarat Reem

Din cauza evenimentelor prin care a trecut Reem a întâmpinat mari probleme în a-și face prieteni, atunci când a sosit cu familia ei în tabăra de refugiați. Experiențele prin care a trecut au întărit-o dar și acum are momente când se simte foarte singură. „Am zile fericite și zile triste. Acum m-am obișnuit ca, de câte ori sunt tristă să cânt”, a mărturisit Reem.

Aya Bargash este o adolescentă de 16 ani. Atât ea cât și alte fete din tabără povestesc că în fiecare zi, atunci când pleacă de la școală, se confruntă cu hărțuiri verbale din partea băieților. În Za’atari, orele de clasă sunt separate: fetele învață dimineața iar băieții după-amiaza, cele două grupuri întâlnindu-se doar pe drumul către școală, la ora pranzului. Aya povestește că a ridicat această problemă și a căutat posibile soluții, în cadrul unui workshop al Națiunilor Unite cu privire la violența împotriva femilor, organizat într-un centru Makani

Hărțuirea aduce prejudicii serioase fetelor din tabără deoarece, în astfel de situații părinții le interzic să mai meargă la școală. “Aceste lucruri trebuie discutate, nu trebuie să fim reduse la tăcere”, a declara Aya

„Educația este arma mea!”

Căsătoriile la vârste fragede sunt o problemă larg răspândită în taberele de refugiați iar divorțul a devenit ceva obișnuit. Statisticile realizate de guvernul iordanian anul trecut arătau că în 35 % din căsătoriile dintre refugiați un partener este minor, o cifră care a crescut cu 18 procente față de anul 2012.

Căsătoriile între minorii sirieni nu sunt o noutate dar această practică este în creștere iar familiile strămutate se confruntă cu presiuni economice și provocări legate de asigurarea securității pentru fiicele lor aflate în exil, se arată într-un studiu realizat de Fondul pentru Populație al Națiunilor Unite.

Acesta este unul dintre motivele pentru care Aya dorește să-și continue studiile și în cele din urmă să devină psiholog, motto-ul său în acest sens fiind “Educația este arma mea!”.

“Eu  ascult  mereu toate problemele prietenilor mei. Uneori mă simt rău și plâng după ce aud poveștile lor. Una dintre prietenele mele a divorțat în urmă cu șase luni iar soacra ei nu îi dă și ei pâine să mănânce. Rar îi mai lasă câte o bucată de pâine veche iar bucățile de pâine proaspătă le păstrează pentru soțul și fiul ei.  Este inacceptabil.”, spune Aya

“Încercarea de a reveni la normalitate”

Multe familii nu se așteptau să rămână mult timp în Za’atari. În timp ce unii încă mai speră că, într-o bună zi, o să se întoarcă în Siria, alții se străduiesc să transforme containerele în cămine. Oamenii își decorează pereții din oțel striat cu carpete sau ornamente pictate manual.

Și în exterior unii refugiați încearcă să își înfrumusețeze casele improvizate cu picturi care fac adăposturile să arate ca o cabană primitoare, cu răsaduri de  flori sau asemeni unui castel de munte, pe care crește iedera.

Astfel de picturi întâlnești la tot pasul în Za’atari. Unele dintre acestea sunt decorative și provocatoare, altele sunt folosite pentru a marca străzile.

Totuși, în ochii copiilor aceste picturi sunt un adevărat spectacol, sunt acele pete de culoare care înveselesc peisajul monoton al campusului.

Ahmad Al-Koud, tocmai a împlinit 18 ani și trăiește de 3 ani în tabără. El spune  că membrii familiei sale au încercat să-și păstreze tradițiile de acasă, cum ar fi rugăciunea la moschee, servitul tradițional al ceaiului ori pregătirea mâncării așa cum o făceau, pe vremuri, în Siria. “Viața este grea, dar încercăm să revenim la  normal. Servim același mic dejun sirian și încă mai avem o moschee, iar Islamul este încă religia noastră.” a declarat Ahmad

Băiatul a surprins numeroase imagini ale oamenilor pe care i-a întâlnit în tabără, cele mai multe reprezentând copii care abandonează școala. O fotografie arată un băiat care și-a pierdut tatăl și a întrerupt cursurile, în scopul de a obține un loc de muncă pentru a-și ajuta familia.

O altă poză realizată de Ahmad arată un băiat jucându-se cu un pistol de jucărie, în loc să meargă la cursuri, motivând că a văzut la televizor oameni care transportă arme și a dorit să facă și el același lucru.

“Sper să-i pot ajuta să-și facă un rost în viață”

Potrivit unui raport al UNICEF, peste 48 la sută dintre copiii de vârstă școlară din Za’atari au fost la școală în 2014, cifră ce demonstrează creșterea numărului de copii care nu frecventează nici o formă de învățământ. Ahmad a declarat că speră să poată ajuta astfel de copii să-și găsească un rost în viață, atunci când va deveni profesor.

Departe de Paradis

La vârsta de 17 de ani, lui Bayan Masri, îi este dificil să treacă peste faptul că familia ei, cândva strâns unită, este acum împărțită între două țări. Ea a sosit în Za’atari cu părinții, trei surori și fratele ei mai mare în  2013. Din păcate, la scurt timp fratele ei sa întors în Siria, pentru că urma să se căsătorească. El locuiește în prezent în Dara’a împreună cu soția și fiica lor de 7 luni. Și celelalte rude ale sale au rămas în Siria: bunicii împreună cu unchii, mătușile și verii. Unul dintre unchi a fost ucis în timpul luptelor, un altul a fost rănit, iar unul este în prezent deținut. Bayan este marcată de despărțirea de rudele sale.

Bayan povestește că, înainte de a izbucni războiul din Siria, familia ei a dus o viață extrem de frumoasă în căsuța lor din Dara’a. Tatal ei era zidar, iar mama era casnică. Ea își amintește cu nostalgie de excursiille cu membrii familie la Damasc și în Latakia și de vacanțele de vară pe care le petreceau cu toții la o cabană de munte.

Acum în Za’atari, părinții ei au deschis un magazin de parfumuri în piața campusului de refugiați. Bayan vine după cursuri și îi ajută la treburi.

Bayan este mulțumită că a scăpat de războiul care a sfâșiat Siria dar își dorește, mai mult ca oricând, să-și poată reuni familia și spune că îi este foarte dor de țară.”Mă gândesc la modul în care ne-am părăsit țara, de ce am plecat și când vom merge înapoi? Așa cum o știam eu… Siria este Paradisul pe pământ.”, mărturisește  Bayan.