Un zbor deasupra unui cuib de cuci

Când am primit invitația de a vedea ce înseamnă terapie asistată de câine pentru persoane cu dizabilități neuropsihice, nu mă așteptam ca impactul să fie într-atât de puternic.

• Q MAGAZINE FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU ALEXANDRU BALAN. PION. SPION. TRĂDĂTOR
• CCR dă câștig de cauză AUR: numirea membrilor CA din SRTv și SRR este neconstituțională
• Criza facturilor neplătite lovește economia
• Moțiunea de cenzură, citită în Parlament
• Programul SAFE. 12 vulnerabilități critice — procedurale, juridice, financiare și strategice — care expun statul român. Avertismentul ignorat

SĂ FACEM CUNOȘTINȚĂ

În momentul vizitei la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică nr 1 București, din strada Balotului era încă fierbinte subiectul „azilurilor groazei”, așa că am acceptat invitația cu temerea că se încearcă o „reabilitare” de imagine. La finalul vizitei, am avut remușcări că am pornit la drum cu o prejudecată.

Când am intrat în curtea centrului, împreună cu Isabela Udroiu, coordonatoarea proiectului, dresorul Cătălin Cornea și câinii Daisy, o „goldeniță” superbă, și Carlo, un maiestuos dog australian, mi s-a deschis o lume pe care nu am avut niciodată ocazia să o cunosc.

În spatele clădirii centrului, în curte, începeau să vină pentru terapia canină parte din rezidenți. Vreo 15-20 la număr.

Curat îmbrăcați, politicoși și nerăbdători să înceapă programul, acești oameni cu dizabilități neuropsihice, cu retard, au fost gazde impresionante. Prezența mea în acel spațiu le-a trezit curiozitatea și s-au și manifestat în consecință. Fiecare dintre ei a venit la mine și mi s-au adresat astfel: „Bună, eu sunt…. Tu cine ești și de ce ai venit?”. A trebuit, firesc, să le răspund. După ce curiozitatea le-a fost satisfăcută s-au retras cuminți pe scaunele așezate lângă gard.

Oamenii de aici sunt de ani de zile în centru, au probleme de exprimare, de articulare a cuvintelor, iar dacă ar fi să li se ofere șansa de a trăi în lumea noastră cu siguranță nu s-ar descurca. Incapacitatea lor de a deveni independenți cu adevărat este o reală problemă. Pe de o parte, pentru că intelectual nu ar face față cerințelor societății, iar pe de altă parte, nici societatea nu este foarte dornică de a-i asimila. În centrul de pe strada Balotului din sectorul 2, unde trăiesc laolaltă 77 de persoane, cel mai tânăr rezident are 23 de ani, iar cel mai în vârstă, 56. Unii au venit aici direct de la orfelinate. Alții au ajuns aici la maturitate în urma declanșării unei boli neuropsihice.

Vizitele din partea celor care au familii sunt rare și întotdeauna se mărginesc la o discuție, un pachet cu ceva mâncare. Rar se întâmplă ca vreun membru al familiei să dorească să-l scoată la plimbare pe cel de aici, iar motivul este rușinea față de oamenii de pe stradă. Trist, dar adevărat.

În pofida acestor situații, a singurătății impuse, rezidenții de aici conviețuiesc în centru fără prea mari probleme, chiar dacă uneori se mai întâmplă situații de criză.

Automutilarea, accesele suicidare, accesele de furie erau pentru o parte dintre oamenii de aici o caracteristică. Cu răbdare și perseverență s-a ajuns totuși la o echilibrare.

Sorina, una dintre asistentele centrului, povestea că ea de la 19 ani se ocupă de pacienții de acest fel și că a învățat în timp cum să se poarte cu ei, cum să comunice cu ei, cum să îi înțeleagă.

„Nu o să mă credeți, dar au ajuns să fie parte din familia mea. Mă interesează soarta fiecăruia, le știu defectele, le știu slăbiciunile, le știu calitățile. Sunt oameni buni dar au avut nenorocul să fie bătuți de soartă. Nu mila este răspunsul pentru aceștia, ci înțelegerea. E foarte important”, a povestit Sorina pentru Q Magazine.

TERAPIA CANINĂ

Este deja un truism să spui că cel mai bun prieten al omului este câinele. La momentul actual putem spune fără nicio rezervă că acesta poate fi și un doctor.

Cătălin Cornea, dresorul care face practic terapia a povestit că la începutul  programului era cu totul alta situația.

„A fost dificil la început. Se uitau curioși și uneori cu teamă la câinele pe care l-am adus la ei. Încet-încet s-au apropiat, au făcut cunoștință cu dogtorul lor, toți îl voiau, toți doreau să-l mângâie. A trebuit să impun un pic de disciplină și să creez echipe de câte doi pentru a putea avea o desfășurare normală. Acum, când îi vedeți, știu regulile și încearcă să le respecte. Am observat în tot acest timp cum a evoluat relația dintre ei și câini, cum au devenit ei mai responsabili și mai atenți. Nu pot să nu spun că unii dintre ei s-au echilibrat emoțional în mare măsură de cânnd a început acest program. Mi-au spus-o directorul și asistenții, dar am observat și eu această schimbare pe care aș numi-o fantastică”, a povestit Cătălin Cornea.

De altfel, unul dintre rezidenții dintr-un centru vecin, prezent și el la terapie, are o poveste tulburătoare. Florin, diagnosticat cu retard mental, avea o mare teamă de câini, chiar fobie la contactul cu câinele. Nu putea să se apropie. Îi observa pe ceilalți cum învățau să se poarte cu un câine, cum îl plimbau, cum îi dădeau comenzi. Ar fi vrut și el, însă frica era mare. A coborât apoi din cameră și s-a apropiat – nu prea mult – de zona în care se petreceau activitățile cu câinii. A început să își înfrângă teama și a devenit treptat participant nelipsit la orele de terapie canină. Cu alte cuvinte, s-a produs o desensibilizare a fobiei sale câini, prin expunerea neforțată la ceea ce îl înfricoșa.

„A fost un traseu anevoios, însă acum putem spune că am înregistrat un succes. Vă asigur că nu e singurul exemplu”, a povestit Cătălin Cornea.

Un alt rezident, Mardare, diagnosticat cu retard mintal și tulburare afectivă bipolară, mi-a dat niște emoții extraordinare atunci când ajungând în dreptul meu cu câinele pe care îl plimba aproape s-a prăbușit. Cei din jur l-au ajutat să se ridice. L-am întrebat pe directorul Alexandru Giulea ce problemă locomotorie are Mardare.

„Niciuna. Mardare nu are probleme de locomoție. A fost emoționat în momentul în care s-a apropiat de dv și atunci i s-au tăiat genunchii. Așa reacționează el la emoțiile puternice. Atunci când a văzut câinii prima dată, atât de tare s-a bucurat, atât de mult a fost impresionat, încât de emoție a mers efectiv de-a bușilea să ajungă să-i mângâie”, mi-a povestit Alexandru Giulea.

CAZURI ȘI NECAZURI

Nu mică mi-a fost mirarea când directorul Centrului de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică nr 1 București. a povestit că printre rezidenți se află o „Zina Dumitrescu”, un șahist pasionat și artiști plastici care își găsesc liniștea în hobbyurile lor.

„Avem aici o fată pe care am poreclit-o Zina Dumitrescu pentru că își face tot felul de ajustări la hainele pe care le are sau pe care le primește, își imaginează tot felul de modele pe care le pune apoi în practică. Avem de asemenea un șahist printre noi. Este foarte pasionat și de computere. El este un caz mai special. S-a întâmplat ceva în anul doi de facultate, a fost diangosticat și apoi familia l-a adus aici pentru că nu făceau față situației. Sigur, avem și agitați. Dar nu sunt mulți dintre ei așa. Am venit din 2010 aici și, în timp, toți cei din centru au devenit a doua mea familie. Și nu este o vorbă în vânt, este realitatea. Familia mea vine aici și îi vizitează, îi mai scoatem pe unii dintre ei în afara centrului. Am avut și experiențe neplăcute. Am fost în excursie cu ei la Tabăra de Sculptură de la Măgura. Acolo era un grup de copii însoțiți de învățătoare. În momentul în care i-a văzut, învățătoarea a chemat copiii și le-a spus că e timpul să plece că au venit acești nebuni. Am fost furios și trist în același timp. Trebuie să recunoaștem că societatea nu îi acceptă, nu acceptă nici măcar ideea că există astfel de oameni. Și totul vine din educație, din păcate”, a mărturisit Alexandru Giulea.

În tot acest timp, terapia se desfășura fără probleme. Unele dintre cele care așteptau să le vină rândul, au venit la mine și m-au întrebat cum mi se pare. Una dintre fete a vrut să-mi arate cât de bine face masaj. Atingerea ei era delicată și plină de grijă, parcă ar fi vrut să nu mă rănească. Mă întreba tot timpul dacă este bine. Era, din câte mi-am dat seama, modul ei de a îmi arăta că merit să îi cunosc aptitudinile.

La un moment dat, Florin a dorit să îmi vorbească. Și a făcut-o. Însă din cauza articulării deficitare a cuvintelor, ceea ce ar fi trebuit să fie un dialog s-a trasnformat fără voia mea în monolog. Mă simțeam rușinată că nu înțeleg aproape nimic din ce îmi transmitea.

SUCCESUL UNUI PROGRAM

Isabela Udroiu, coordonatoarea proiectului de terapie canină, își exprimă speranța ca mai multe centre de acest fel din România să apeleze la astfel de programe și poate, cândva, statul român își va da seama că ar fi bine să se implice.

„Ceea ce facem noi, cei de la Asociația Magidream, este în fapt o pledoarie pentru solidaritate, un îndemn pentru eliminarea divizărilor artificiale atât din societate, cât și din inimile noastre. Cred, în același timp, că ar trebui să fim toleranți, nu doar să vorbim despre toleranță. Iar în această privință, am avea ce învăța de la câini. Succesul nostru de aici se poate extinde și la copii, cu sau fără nevoi special, la vârstnicii însigurați din azile, și la persoanele cu probleme de tot felul: de la sindrom Down la tetrapareză spastică. Totul e să avem voința și dorința necesare”, a povestit Isasbela Udroiu.

În legătură cu acest program l-am întrebat și pe directorul DGASPC sector 2, Adrian Andor.

„Avem 15.000 de persoane cu dizabilități pentru care lucrăm. Proiectul prezentat de Isabela m-a atras. E o echipă foarte bună și ceea ce au făcut ei cu acest program-pilot – pentru că nu mai există așa ceva – la Balotului este extraordinar pentru că, gândiți-vă, acei oameni trebuie să aibă activități de tot felul, nu trebuie să vegeteze. Introducerea asistenței terapeutice cu câini a fost un succes. Nu am putut să finanțez programul de când mi-a fost prezentat bugetul. Bucureștiul este o specie aparte de oraș. Aici avem consiliii locale și consiliul general. Trebuie aprobat mai întâi în primul, apoi să fie avizat și de Consiliul General. A durat mult până să se avizeze acest parteneriat. Important e că s-a reușit. Vreau să mergem și mai departe. Sper să-l extind și la alte centre. Deocamdată, ne bucurăm de succesul de aici.”, a declarat Adrian Andor.

I-am părăsit pe cei de la centru după patru ore, cu sentimentul că am zburat „deasupra unui cuib de cuci” și, în același timp, că am trăit într-o oarecare măsură scenariul filmului „Treziri” cu Al Pacino.

A fost una dintre experiențele inedite, care m-a îndemnat la reflecție. În același timp, reiterez ideea că societatea ar trebui să dea dovadă măcar din când de compasiune. Poate câinii sunt cei care ne vor învăța să fim toleranți.  

Terapia asistată de animale, în mod special, terapia canină este recunoscută ca una dintre cele mai progresive forme de terapie, multiplele ei beneficii asupra omului fiind susținute de peste 250 de studii medicale de anvergură. Dintre acestea, 15 cercetări medicale ample confirmă beneficiile unice ale terapiei canine asupra copiilor cu nevoi speciale, în această categorie fiind incluse problemele comportamentale, psiho-emoționale și afecțiuni precum microcefalie, sindromul Williams, sindromul Down, sindromul West, sindromul Crouzon, sindromul Angelman.