Djokovic CampiOMul

„Dacă ar fi american, ar avea statuie  în fiecare oraș!” Dar e sârb.

• Sondaj Avangarde. 56,4% dintre români agreează ideea alegerilor anticipate
• In the same week that Poland signed 29 defense contracts with its own national industry, Romania signed with a single German supplier and rejected the only project manufactured domestically
• Mircea Cărtărescu împlinește 70 de ani. „Viața e mai mult decât scrisul! Îmi spun asta, practic, în fiecare zi, dar, îmi spun și asta: eu nu pot percepe viața decât prin scris! E diformitatea, monstruozitatea mea”
• Copiii României: Aproape 20% nu merg la școală, 25% se simt „frecvent triști” și 56% suferă de oboseală
• Iran nu crede „nici în cuvintele, nici în promisiunile” SUA

OMUL CARE NU A VRUT SĂ SE VACCINEZE

Nu cred că a existat în istoria tenisului un jucător care să trezească atâtea patimi, pro și contra, cum este Novak Djokovic. Atenție, am scris „este”, și nu „a fost”, pentru că sârbul continuă, la 36 de ani, să scrie file noi la această istorie! Și nici cuvântul „patimi” nu a fost folosit întâmplător, pentru că fie este iubit cu patimă, fie este urât sau detestat cu aceeași „ardoare”. Ce înseamnă în dicționar cuvântul „patimă”? „Sentiment puternic și violent care copleșește un om, întunecându-i adesea dreapta judecată.”

Numai niște oameni cu „judecata întunecată” au putut să-l supună la toate caznele când a venit, în ianuarie 2022, la Melbourne, ca să participe la Australian Open. Atenție, eu, triplu vaccinat, nu mă refer la cine a avut sau nu dreptate, ci la circul, mai ales mediatic, făcut în jurul cazului său, când era mult mai simplu, la sosirea pe aeroportul metropolei de la antipozi, să se verifice ce acte legate de COVID prezenta și, dacă era în neregulă, să fie trimis înapoi în Europa cu primul avion. Ori era albă, ori era neagră, calea de mijloc care i-a permis să ajungă în oraș pentru a fi închis într-un cămin pentru azilanți fiind una păguboasă și traumatizantă pentru cel care câștigase până atunci nouă (!) titluri la Australian Open.

În 2023, când a revenit la Melbourne, pentru a… triumfa a zecea oară (!), Djokovic a vorbit pentru Tennis Majors despre toate presiunile „detenției” din urmă cu un an: „M-au urmărit timp de câteva luni. Nu știam dacă îmi vor afecta tenisul și felul în care joc. Nu mi-a fost ușor să mă resetez mental și s-o iau de la capăt… E ceva ce mă va bântui!” Și nu exagerează!

Păstrând proporțiile, și pe mine mă bântuie o amintire similară: în 2003, pe aeroportul din Detroit s-a constatat că nu aveam viză de ziarist, ci una de vizitator pentru intrarea în SUA. Iar eu trebuia să ajung la Pittsburgh ca să comentez pentru radio meciul de box pentru titlul mondial dintre Doroftei și Spadafora. Neglijența îmi aparținea, nu știusem că se schimbaseră regulile după 11 septembrie 2001. M-au interogat și au decis să mă trimită acasă cu prima cursă, care avea să fie peste vreo șapte ore! Până atunci, am stat într-o cameră supravegheată, din care și la toaletă am mers însoțit de un polițist cu pistolul la brâu. La fel m-au și îmbarcat în avion. Noroc că la București am reușit să rezolv „problema” și să mă întorc la timp pentru a comenta, în direct, la Radio România Actualități, marele meci reușit de Doroftei. A fost o săptămână complicată rău din existența mea, pe care, iată, și după două decenii, o am foarte proaspătă în minte… Iar la Djokovic a fost mult mai rău!

De ce am evocat „episodul COVID” din ianuarie 2022? Pentru că, trebuie să recunoașteți, și astfel veți confirma că am avut dreptate la începutul acestui „eseu”, că, în acea perioadă, când pe toate canalele se vorbea despre Djokovic, fie îl detestați cu patimă, fie îl aprobați din tot sufletul!

DJOKERNOLE

Dacă veți accesa contul X (fostul Twitter) al campionului sârb, veți găsi numele „de alint” de mai sus. Exact cu sentimentele contradictorii cu care am privit filmul în care a performat Joaquin Phoenix, am urmărit, în timp, și cariera lui Nole, el însuși un  mare actor între actorii de pe scena tenisului, demn de premiul Oscar pentru „fețele” sale schimbătoare din cei aproape 20 de ani de tenis la cel mai înalt nivel.

Presupun că nu mulți dintre dumneavoastră știți că Djokovic a obținut prima sa victorie în circuitul ATP, când avea doar 17 ani, la turneul de 250 de puncte de la București.

În 2004 a solicitat un wild-card pentru tabloul de calificări. După ce l-a văzut la Arenele BNR la un antrenament, Ion Țiriac, proprietarul turneului, i-a spus lui Dumitru Hărădău: „Dați-i acestui băiat o invitație. Dacă nu se accidentează, va câștiga măcar un Grand Slam…” Și acel „băiat”, care, după ce a trecut trei tururi în calificări, l-a învins pe tabloul principal pe francezul Arnaud Clement și a câștigat, până acum… 24 de Grand Slam-uri, record absolut în circuitul masculin.

Până în 2011, nu a putut decât să urmărească pasiv cum Federer și Nadal dominau autoritar acest circuit, împărțindu-și cu nonșalanță titlurile de Grand Slam.

A triumfat în 2008 la Melbourne, dar adevărata explozie a Djoker-ului s-a produs în 2011, când a triumfat la Australian Open, Wimbledon și US Open.

După victoria pe iarba londoneză, care i-a adus locul 1 în clasamentul ATP, a declarat: „Sunt născut să fiu campion. Trăiesc pentru tenis și am muncit mult ca să ajung aici. Întotdeauna m-am gândit că am calitățile necesare pentru a-i învinge pe Federer și pe Nadal!”

Rafael Nadal și Novak Djokovic Foto ATP X

Ei, dragi prieteni, aici e „problema” mea legată de Djokovic. Când l-a bătut pe Nadal, m-am bucurat nespus de fiecare dată. De ce? Pentru că mi s-au părut întotdeauna nefirești mușchii afișați de spaniol (știu că e o declarație care îmi va „aprinde multe paie în cap…”). Când l-a învins pe Federer, m-am întristat mai mereu (la mine-n casă a existat un adevărat cult pentru elvețian încă de când fetița mea (n.r. Irina Fetecău, jucătoare de tenis, ajunsă pe locul 207 în clasamentul ATP în 2021) era foarte mică…

Când Djokovic i-a anulat, în 2019, două mingi de meci lui Federer, pe serviciul acestuia din urmă, în finala de pe iarba londoneză, fără exagerare, la noi în casă s-a instaurat o imensă tristețe… Ca să înțelegeți de ce am afirmat că am urmărit meciurile sârbului cu sentimente contradictorii, care însă nu m-au împiedicat să fiu un susținător înfocat al său atunci când s-a „angajat” să execute o misiune nobilă pentru țara căreia i-a fost întotdeauna fidel și… recunoscător: obținerea unei medalii olimpice de aur la Tokyo 2021.

„CE MAI FACI?”

În metropola japoneză, încă din prima zi a turneului olimpic de tenis, am mers să-i urmăresc pe campionii acestui sport, toți cu gânduri mari. Pe Djokovic l-am urmărit în toate meciurile susținute, la simplu și la dublu mixt, unde a făcut pereche cu Nina Stojanovic. În cele două săptămâni ale Jocurilor Olimpice, am făcut notații zilnice, care, la întoarcere, s-au transformat în cartea TOKYO 2020 – Jurnalist în pandemie. Iată ce am scris după primul meci al sârbului:

„Djokovic a terminat cam într-o oră «treaba» cu bolivianul Hugo Dellieu, după care a fost preluat de unul dintre oficialii şi, în acelaşi timp, «cerberii» turneului olimpic pentru interviul pe teren. Nole s-a plâns de condiţiile inumane de joc, fiind momente când, spunea el, practic nu mai vedea mingea… Apoi a venit la bancă să-şi strângă lucrurile şi să plece la vestiar. Între timp însă, ajunsesem şi eu în faţa primului rând de scaune din tribuna din spatele băncii, relativ aproape de marele campion. În 2008, la Beijing, cu ajutorul Alinei Tecșor, pe atunci antrenoarea Soranei Cîrstea, prezentă la turneul olimpic (dar şi prima antrenoare a fetiţei mele, când s-a apucat de tenis în vara lui 2001), am reuşit să intru în restaurantul jucătorilor. Parcă am intrat în Olimpul Zeilor. Erau toţi, de la Federer la Nadal, de la Serena Williams la Jelena Jankovic (pe atunci, numărul unu mondial). Am scos o foaie de hârtie şi am început să strâng autografe pentru fetiţa mea. Ştiam că-i voi face o mare bucurie. La un moment dat, a intrat, vesel şi sprinţar (!), Djokovic. Nu puteam să ratez ocazia. I-am spus pentru cine îl solicit. M-a întrebat de unde sunt. I-am zis că din România. «Ce mai faci?» m-a întrebat, surprinzându-mă total. După o secundă de uimire (care i-a făcut plăcere!), am răspuns «Bine». Am aflat, mai apoi, că în perioada junioratului a cunoscut mai mulţi jucători de la noi şi a învăţat câteva cuvinte în limba romană.

Când a ajuns la bancă, după interviu, în timp ce îşi prelua genţile cu echipament, l-am întrebat: «Ce mai faci?» A răspuns zâmbind: «Bine!» «Selfie, please!» A acceptat, spre ciuda cerberului de lângă el, care îi privea duşmănos pe toţi intruşii care atentau la liniştea «zeului». M-am mişcat repede şi a ieşit o poză cu care am făcut furori în ţară şi care, într-adevăr, e mai sugestivă decât o mie de cuvinte! Mulţumesc, Nole!!!”

Împreună cu Alexander Zverev Foto ATP

Nole a ajuns în semifinale, unde a avut 6-1, 3-2 și serviciul (!) în fața neamțului Zverev. Ziariștii prezenți la masa presei închideau laptopurile și se pregăteau pentru conferința în cadrul căreia aveau să-l întrebe cum se simțea pentru prima oară într-o finală olimpică. Nu au avut însă prilejul… Djokovic s-a blocat complet și nu a mai reușit decât un game până la finalul meciului, câștigat de Zverev, confirmând că „tenisul este sportul inventat de diavol”, așa cum am afirmat într-o altă carte. Iar blocajul a continuat până la finalul turneului.

A pierdut medaliile de bronz în ambele probe la care a participat.

La simplu l-a învins Carreno Busta. Uimit și neînțelegând ce i se întâmplă, la un moment dat, în meciul cu spaniolul, Nole a aruncat cu furie racheta în tribună, gest nemaivăzut pe o arenă de tenis, care l-a blocat și pe arbitrul de scaun, rămas fără reacție. Noroc că în tribune nu erau spectatori, din cauza COVID-ului. În fața unei armate de ziariști, în zona mixtă, sârbul a declarat scurt, cu lacrimi în ochi, după ce a fost întrebat în cor „Ce s-a întâmplat?”: „Nu știu, chiar nu am nicio idee, vă spun sincer! Nu știu ce să vă mai spun…”

PATRIOTISM

Lacrimile de la Tokyo nu au fost de fațadă. Djokovic chiar suferea că nu putea contribui cu o medalie la zestrea olimpică a Serbiei, ca să o ridice în clasamentul pe națiuni.

Vă voi da un exemplu recent și… concret referitor la patriotismul lui Nole. După triumful de la US Open, care a consemnat cel de-al 24-lea turneu de Grand Slam cucerit în carieră, Nole, la doar 72 (!) de ore de la victoria din fața rusului Medvedev, a plecat spre Valencia să joace pentru țara sa în Cupa Davis, împotriva Spaniei, după ce a trecut pe la Belgrad să celebreze victoria de la New York cu câteva zeci de mii de compatrioți. Cine din lumea asta ar fi făcut așa ceva, să sfideze fusul orar și să joace în sală (!) după două săptămâni de bătălii încrâncenate pe cimentul american?!

Gazeta Sporturilor a titrat: „Unic printre muritori!” Când a ajuns la Valencia, Nole a declarat presei spaniole: „Sunt aici ca să vă înving!” Ceea ce a și făcut, contribuind decisiv la victoria Serbiei și la calificarea ei la turneul final de la Malaga, la care Spania nu va fi prezentă. Ibericii s-au arătat contrariați și iritați că Alcaraz, noua stea a tenisului spaniol, care a terminat US Open mai repede decât Djokovic, a ales să se odihnească în loc să ajute echipa sa să joace, pe teren propriu (!), pentru trofeul Cupei Davis. Motivele expuse de Juanjo Moreno, fizioterapeutul lui Carlos, sunt hilare, în condițiile în care acesta are 20 de ani, iar Nole are 36. Dacă era invers, mai ziceam… Ce spune „specialistul”: „Carlos se află la Murcia pentru a-și încărca bateriile înainte de a juca la turneul ATP 500 de la Beijing și Masters-ul de la Shanghai, mizând pe recuperare musculară, mentalitate reînnoită și somn de calitate”. Cu alte cuvinte, noul musculos al circuitului masculin a optat pentru banii turneelor asiatice, în loc să aibă bărbăția de a-l înfrunta din nou pe Nole în sala din Valencia și de a face și el o declarație de iubire față de țara sa, așa cum a făcut acesta: „Să joc pentru Serbia, pentru țara mea, este ceva complet diferit. Este nu doar o responsabilitate uriașă și o presiune pe măsură, ci și un privilegiu și o onoare incredibilă, așa că sunt foarte bucuros că am reușit să contribui cu un punct crucial pentru a ne califica pentru Malaga!”

Habar n-am cum își încarcă, în mod real, bateriile junele Alcaraz, dar poate fi sigur că o să mai dea de veteranul Djokovic și în anii care vor veni, pentru că acesta a declarat după ce a câștigat US Open pentru a patra oara: „Uneori mă întreb de ce mai am nevoie de asta, după tot ce am reușit. Cât timp vreau să continui? Am aceste întrebări în cap, desigur. Știind că încă joc la un nivel atât de înalt și câștig cele mai mari turnee din acest sport, da, nu vreau să scap de acest sport sau nu vreau să-l părăsesc cât timp sunt încă în vârf…” Și a mai adăugat, cu umorul său renumit: „Până la urmă, într-o zi, voi părăsi tenisul, dar peste vreo 23, 24 de ani”.

Ce-ar mai fi de adăugat? Mă opresc aici și le las „ultimul cuvânt” campionilor:

Marion Bartoli, la RMC Sport: „Știm foarte bine că, dacă ar fi american, ar avea statuie în fiecare oraș! Serbia e o mică țară, cu o istorie recentă extrem de agitată. Djokovic nu are prea multă acoperire mediatică pentru că este sârb!”

Boris Becker, fost antrenor al lui Nole între 2014 și 2016, la Eurosport: „Djokovic nu mai are nimic de demonstrat nimănui. Acum câțiva ani, nu credeam că astfel de recorduri pot fi doborâte, pentru că, la un moment dat, ești prea bătrân fizic și mental pentru sportul profesionist. Dar, din nou, el împinge limitele. Cred că toți cei care iubim tenisul și îl respectăm suntem puțin fără cuvinte”.