Ziua Constituţiei României. Cum a evoluat legea fundamentală şi câte momente decisive a întâmpinat

 Ziua de 8 decembrie, începând din 1995, este proclamată „Zi a Constituției României”, la inițiativa legislativă a Camerei Deputaților (Legea nr. 120/8 decembrie 1995). De-a lungul timpului, România a avut şapte constituţii.

Prima Constituţie adoptată în 1866, modificată în 1879 ca urmare a dobândirii independenţei. Proclamarea Regatului în 1884 a adus o nouă modificare. În 1916 s-a început o revizuire care a fost finalizată în 1917, când s-a acordat votul universal. În 1923 altă Constituţie şi apoi în 1938, o nouă Constituţie. Între anii '40-'44, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, Constituţia a fost suspendată. În 1948, 1952 şi 1965 au urmat alte trei Constituţii. În 1991 a venit rândul Constituţiei de după căderea comunismului. Această lege fundamentală a fost revizuită în 2003.

Constituția lui Carol I, considerată constituţie modernă, instaurată după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, a fost votată de Adunarea Electivă la 29 iunie 1866 şi publicată la 1 iulie 1866 în „Monitorul Oficial” nr. 142. Constituţia preciza că statul român este regat Constituţional şi ereditar, iar Domnul era Capul Statului Român şi personifica suveranitatea naţională. Cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I a instituit regimul guvernului reprezentativ, al responsabilităţii ministeriale, al separării puterilor, al drepturilor cetăţeneşti, al egalităţii în faţa legilor, al libertăţii presei şi a conştiinţei și garanta proprietatea privată.

A fost prima Constituţie elaborată fără concurs străin şi fără aprobare externă şi a fost considerată una din cele mai democratice Constituţii din Europa. A fost cea mai longevivă Constituţie (1866-1923), până în 1918, a fost revizuită de trei ori: în anii 1879, 1884 şi 1917. În 1879 a fost schimbat modul de dobândire a cetăţeniei române prin lege, modificarea din 1884 a fost motivată prin declararea Independenţei şi ridicarea României la rangul de Regat.

După Primul Război Mondial, reîntregirea României şi după începutul reformei agrare, ţara avea nevoie şi de o nouă Constituţie. Constituţia promulgată de Regele Ferdinand I în 1923. Constituţia interbelică a introdus votul universal – doar militarii activi şi femeile fiind excluşi – dar nu a adus modificări esenţiale în raporturile dintre organismele statului. Regele deţinea puterea executivă, îi numea şi revoca pe miniştri, putea refuza sancţionarea legilor. Constituţia din 1923 a funcţionat 15 ani şi a fost considerată cea mai liberală Constituţie din Europa la acea vreme. Tradiţia Constituţională democratică în România a continuat până în 27 februarie 1938.

Constituţia lui Carol al II-lea a fost votată printr-un referendum desfăşurat în 24 februarie 1938, la votul obligatoriu fiind chemaţi toţi alegătorii înscrişi în listele electorale pentru Adunarea Deputaţilor, fiind de fapt actul prin care regele a preluat puterea supremă printr-o adevărată lovitură de stat. Regele era „capul statului”, avea atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti, putea dizolva Parlamentul fără a fi obligat să-l mai convoace, alegea miniştrii fără a ţine seama de partide sau majoritatea parlamentară, iar guvernul nu mai răspundea în faţa Parlamentului, ci a Regelui.

Prin decretul din 8 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a fost învestit cu depline puteri în conducerea statului, iar Regele a primit puteri restrânse: era cap al oştirii, bătea monedă, conferea distincţii, primea şi acredita diplomaţi, amnistia şi graţia, numea primul-ministru.

Constituţia din 1948, elaborată după modelul celei sovietice din 1936, care să consacre „cucerirea puterii în stat de către clasa muncitoare, cu ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea legată de popor”, a abolit monarhia şi a instituit republica, a naţionalizat întreprinderile, iar Parlamentul a fost înlocuit cu Marea Adunare Naţională (MAN). România a primit numele de Republica Populară Română. Se desfiinţează judeţele şi se înfiinţează regiunile şi raioanele.

În Constituţia național-comunistă, adoptată de Marea Adunare Naţională în ziua de 24 septembrie 1952, cu unanimitate de voturi, se arăta că Republica Populară Română a luat naştere în urma „victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german”. Constituţia prevedea rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român, dezvoltarea sectorului socialist şi eliminarea treptată a elementelor exploatatoare.

În 1965, Partidul Muncitoresc Român îşi schimbă titulatura în Partidul Comunist Român. Pe 22 martie 1965, Plenara CC al PCR îl alege în funcţia de prim-secretar pe Nicolae Ceauşescu şi la decizia sa este elaborată o nouă Constituţie. Prin noua Constituţie, Republica Populară Română devine Republica Socialistă România şi are loc o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării. Pentru prima dată apare principiul folosirii doar a limbii române în justiţie, iar minorităţilor li se asigură translator. Această ultimă Constituţie comunistă, modificată de 10 ori prin lege, între 1968 şi 1986, a rămas valabilă până în decembrie 1989.

Elaborarea, dezbaterea și adoptarea noii Constituții a României, inspirată din Constituţia franceză din 1958, au durat un an și jumătate. În martie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională decidea, prin Legea electorală, ca viitorul Parlament să funcționeze, în principal, ca Adunare Constituantă. Prima întrunire a Adunării Constituante a avut loc la 11 iunie 1990, când a fost desemnată Comisia Constituțională, formată din 23 de parlamentari şi cinci experţi personalități ale învățământului juridic românesc, condusă de profesorul Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, pentru a redacta tezele proiectului de Constituţie.

 Constituția României, prima de după Revoluția din decembrie 1989, a fost adoptată de Adunarea Constituantă, în București, la 21 noiembrie 1991, și aprobată prin Referendumul național de la 8 decembrie, același an, cu o majoritate semnificativă: din numărul de 10.948.468 de participanți, 77,3% au răspuns afirmativ, 20,49% negativ, voturile nule reprezentând 2,3%, informează Agerpres.

Noua Constituție a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233, din 21 noiembrie 1991. Din totalul de 510 parlamentari, au fost prezenți 509, din care 414 s-au pronunțat pentru și 95 împotrivă. FSN, PUNR și reprezentanții minorităților, altele decât cea maghiară, au votat pentru, cu câteva excepții. PNȚCD și PNL s-au pronunțat împotrivă, iar UDMR a votat în bloc împotrivă. Votul nominal a fost pecetluit prin semnătură.

Constituţia stabileşte că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil şi că forma de guvernământ a statului român este republica. România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, care sunt garantate. Noua Constituţie consacră principiul separării celor trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească – şi enunţă principiul autonomiei şi al descentralizării în administraţia publică.

După intrarea în vigoare a Constituţiei postdecembriste, necesitatea revizuirii ei a revenit în mod constant. În 2003, după dezbateri generale, după o campanie puternică de promovare şi cu susţinerea tuturor partidelor parlamentare, cu excepţia PRM, Constituția adoptată în 1991  a fost a fost modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, potrivit www.presidency.ro.

Aceasta a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003, moment în care 89,7% dintre participanți au votat pentru modificarea Constituţiei.  La referendumul naţional s-au prezentat la vot 55,7% dintre cei 17 milioane de cetăţeni cu drept de vot.

Principalele modificări aduse Constituţiei se referă la prelungirea mandatului preşedintelui României, de la 4 la 5 ani, la garantarea proprietăţii private, nu doar ocrotirea ei, la faptul că arestarea preventivă şi percheziţia nu vor putea fi decise decât de judecător şi nu de procuror, la competenţe diferite ale celor două Camere ale Parlamentului. Imunitatea parlamentară este limitată, minoritățile naționale au dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție şi nu se mai stipulează caracterul obligatoriu al serviciului militar.

Tot din 2003, Constituţia mai prevede: cetăţenii străini şi apatrizii au posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, dar numai în condiţiile rezultate din aderarea României la UE; cetățenii țărilor membre ale UE vor avea dreptul de a alege și de a fi aleși în scrutinul local, dacă sunt rezidenți ai localității respective.