VASILE DÂNCU: Japonia de lângă inima mea

Aveam, încă din copilărie, o sensibilitate specială pentru Akira Kurosawa şi filmele lui.
Când am văzut Dodes''ka-den, m-am îndrăgostit pentru totdeauna de opera unuia dintre cei mai mari regizori din istoria lumii.Când am derapat spre poezie, mi-am găsit refugiu în cele şaptesprezece silabe din haiku şi am iubit, prin acestea, lumina pe care o răspândeşte floarea albă de cireş. M-am îndrăgostit mai ales de arta plastică a Japoniei.Nichita Stănescu se asemuia, la un moment dat, cu Hokusai, cel nebun după desen.Nichita spunea că este nebun după poezie, iar eu eram înnebunit după poezie şi după îngerul Nichita.L-am căutat pe celălalt nebun, fratele îndepărtat al lui Nichita.
Shibata Zeshin, Hiroshige, Utamaro m-au ajutat să-mi recuperez natura uitată undeva în copilărie.De douăzeci de ani mă uit la atât de cunoscuta gravurăMarele val, de la Kanagawa. În primii ani am văzut numai valul, nu ştiam atunci mare lucru despre grozăvia unui tsunami.Ce val fantastic, mă gândeam, cum se poate dezlănţui natura şi cum poate să domine sentimentul artistului.Peste câţiva ani mi-am dat seama că nu este un peisaj, că acolo este vorba, până la urmă, despre oameni.
Erau şi bărci printre crestele de val, iar peste alţi câţiva ani, am văzut şi oamenii.Da, marele val de la Kanagawa este un desen despre oameni, doar că oamenii nu se ridică semeţi în faţa valului, oamenii sunt una cu barca, sunt aliniaţi ca o săgeată care ar trebui să spargă acel munte de val pentru a reuşi.Nu am fost niciodată în Japonia.Am avut ocazia odată, dar am ezitat, poate nu sunt pregătit, mi-am zis. Încă nu am citit destul despre acest teritoriu minunat de la celălalt capăt al lumii.Când cineva m-a invitat să plecăm într-un fel de vizită oficială la Tokyo, m-am gândit că ar fi o blasfemie să trec pe-acolo oficial, să merg doar prin saloane oficiale şi hoteluri.Nu puteam începe să văd Japonia cu birocraţia şi politica ei.
Voiam să mă întâlnesc prima dată cu nişte oameni simpli.Ca şi cei pe care-i vedem peste tot în lume cu aparate de fotografiat.Vreau să văd Japonia de la nivelul oamenilor şi al copacilor, nu din cabinetele oficiale şi de la ferestre de zgârie-nori. Întreaga cultură japoneză îl reprezintă pe om ca fiind o parte, uneori insignifiantă, a naturii.Moartea este normală pentru japonezi. „Moartea este uşoară ca un fulg, datoria, ca un munte de grea."
Pentru noi, europenii, omul este mai important decât natura, se ridică deasupra ei, cu aroganţă, marea lui lupxă este subjugarea ei, transformarea ei în slujnică docilă.Pentru japonezi, omul este mic, el trebuie să se insereze armonios în Marele Tot.De aceea lor nu le este frică de moarte. Încet, încet, s-a născut o micăJaponie lângă inima mea.Au participat la naşterea ei Yasunari Kawabata, Yasushi Inoue (Dragostea, şi moartea, şi valurile), Yukio Mishima, Haruki Murakami, Kazuo Inamori.Uneori, visez noapxea că am ajuns în Japonia şi scriu o carte despre oamenii ei.
Mă visez că adorm într-o grădină de cireş cu florile albe.Visez că văd zăpada de pe Muntele Fuji.Este roz, luminată de soarele roşu de pe steagul ca un cer alb.Iar eu pun palma dreapxă pe zăpada neîncepută, ca un fel de mângâiere pe obrazul chinuit al Japoniei. În zilele acestea, citesc zilnic despre Japonia de sub dărâmături.Oamenii de acolo rezistă eroic.
Americanii, înmărmuriţi, nu înţeleg de ce nu sunt jafuri, de ce toată lumea stă la coadă la alimente, de ce se reduc preţurile în magazine sau de ce se dau mărfuri pe gratis.La centrala nucleară, salariaţii nu vor să părăsească zona contaminată, pentru că se lupxă împotriva unei grozave catastrofe nucleare.Unii vor muri, alţii ştiu că se vor chinui cu boli incurabile în urma contaminării.Dar moartea este uşoară, iar datoria este grea.Japonia de lângă inima mea este calmă şi tristă.
Japonia cea de departe are nevoie de semnul nostru de prietenie, poate mai puţin de banii noştri.S-a obişnuit cu moartea, nu-i este frică, dar merită un gest măcar pentru lecţia pe care ne-o dă.