Radu Găină: Un film despre Nae Ionescu îţi poate marca destinul

Familiarizată cu el din paginile revistei Historia, din cele ale cărţii lui Dan Ciachir, dar, mai ales, din Memoriile Marucăi, documentarul m-a atras pentru că dădea imagine unor idei latente din mintea mea. (Foto: Radu Găină şi Irina Mohora (Jeni Acterian)

A fost ca un fel de vrajă, la care au participat nu doar actorii ce întruchipau personajele epocii, ci şi testimonialii care îl explicau pe logician. Dar, peste toate şi toţi, meritul magiei îi revine regizorului Radu Găină, cel care a dăruit telespectatorului român această mărturie a valorii sociale, jurnalistice şi literare pe care România a avut-o în perioada interbelică. Am făcut „înconjurul lumii” pentru a afla coordonatele lui Radu Găină, căruia am vrut să-i exprim gratitudinea mea pentru acest dar de suflet şi de minte. L-am găsit şi vi-l „dăruiesc” şi vouă, din corespondenţa pe care, cu acordul acestuia, o redau mai jos!

„Stimate Domnule Găină,

Vă scriu acum, sub impulsul episodului 4, şi primul cuvânt care-mi vine în goana tastaturii este «Mulţumesc!». Mă lupx cu ambivalenţa personalităţii mele de jurnalist şi manager al unei publicaţii (pe de-o parte) şi de om îndrăgostit de formele de artă (pe de altă parte). Mi se cere tot mai des nu doar să fac o revistă mai aplecată spre vulg (ca să nu zic spre vulgar), ci şi să moderez o emisiune tv, care să aibă aceleaşi valenţe: subiectele zilei tratate cu agresivitate. Le-am spus celor care mi-au înaintat propunerea (şi au fost mai toţi, de la toate canalele tv) că mi-aş dori să readuc pe micile ecrane modelele ante şi interbelice ale României, care se distingeau prin cultură, instrucţie, naţionalism sănătos, demnitate socială, şi ştiţi ce mi s-a răspuns, de fiecare dată? «Nu fac rating!» Aşa încât, când mai văd câte un documentar ca acela pe care l-aţi realizat, nu doar că mă bucur precum un copil în seara Crăciunului, dar îmi vine să vă îmbrăţişez virtual, fără să vă cunosc. Depăşind exaltarea şi mulţumirile, vă pun aleatoriu nişte întrebări, în speranţa că voi reuşi să scot ceva interesant pentru cititorii revistei Q Magazine.” L-am întrebat pe regizor care sunt reperele importante ale biografiei sale, ce l-a motivat să facă un film despre Nae Ionescu, care este mesajul trimis peste timp de acest trăirist, în ce măsură omul influenţează filosoful, trecându-mi prin minte atâţia luminaţi cărora le datorăm progresul în gândire, dar cu nămoloase adâncuri fiinţiale, şi la ce alte documentare mai lucrează.

 „Distinsă Doamnă Floriana Jucan,

Dacă aţi simţit imboldul să-mi scrieţi după vizionarea unui film documentar despre personalitatea lui Nae, îndrăznesc să-mi imaginez că, în interbelic, aţi fi fost prezentă măcar o dată în sală la unul dintre cursurile lui. Şi nu se ştie ce s-ar fi putut întâmpla! Asta este cu Nae. E un ceva indefinibil în ceea ce a propus fiinţa acestui mare logician, «apaş metafizic» şi practician rebel al trăirismului, care subjugă şi tulbură, îndrăznesc să cred, în veşnicie. S-ar  zice că părtăşim afinităţi elective, «specie  eternitas».”

 Cine este Radu Găină

„Sunt absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie de la Iaşi, aşa că de Nae am auzit, şi apoi am citit în samizdat, încă din anii studenţiei, între 1984 şi 1988. Nu-mi imaginam, desigur, pe atunci, posibilitatea de a realiza un film despre profesorul lui Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu. În 1993 am intrat la Facultatea de Film din Bucureşti, iar din 1994 m-am angajat la Televiziunea Română. Aici realizez documentare cu subiecte din sfera largă  a istoriei, filosofiei, religiei, literaturii şi artelor plastice. În anul 2008 am primit premiul APTR pentru filmul «Constantin Noica». Iar cu un alt film despre Noica, intitulat «Noica şi eul creştin», am participat, în 2009, la un prestigios colocviu internaţional organizat la Roma de către Accademia di Romania şi Universitatea Sapienzia, intitulat «Noica şi filosofia mântuirii». Cu un an înainte fusesem invitat, cu un film despre personalitatea teologului român Andrei Scrima, la un simpozion internaţional organizat tot în Cetatea Eternă. Anul acesta, în ultima parte a lunii martie, am fost invitat cu filmul documentar «Unsharf II» la o conferinţă organizată de Institutul Harriman al Universităţii Columbia din New York, despre lupxa pentru drepxuri democratice în sud-estul Europei, cu aplicaţie pe situaţia din Transnistria. Am fost onorat să particip la acest eveniment împreună cu «personajele» filmului pe care l-am realizat în 2004, Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco şi Tudor Petrov Popa, membri ai grupului Ilaşcu, ce au ispăşit, la termen, ani grei de carceră în temniţele transnistrene. Consider că realizarea şi itinerarea internaţională a unor filme despre destinul cultural şi politic românesc este foarte importantă pentru «vizionarea» noastră pozitivă pe mapamond. Este o obligaţie şi o responsabilitate  a oricărui cineast român.

Sunt membru al Uniunii Cineaştilor din 1999 şi, în prezent, sunt doctorand în Cinematografie şi Media la UNATC Bucureşti, cu  o teză intitulată «Homo videns versus homo religiosus în spaţiul postcomunist». Desigur, nu se poate realiza o teză despre omul religios fără să te apleci asupra contribuţiei în domeniu a lui Mircea Eliade, îndemnat să plece în India de profesorul său, Nae Ionescu. Aşa că, distinsă doamnă Floriana Jucan, un film despre Nae şi modelul său formativ cultural în timp şi peste timp s-a impus de la sine.

În anul 2003, am realizat un film despre o personalitate stranie a exilului românesc, domnul Marin Tarangul. Aş putea spune că a fost genul de întâlnire care m-a pus pe cale. Sau, mai bine zis, pe o «anumită» cale. Una, fără îndoială, fertilă spiritual, pentru că mi-a marcat în destul de mare măsură opţiunile asupra discursului de televiziune. Şi asupra temelor spre care mi-am îndrepxat atenţia. Am realizat, de atunci, o serie de docudrame după creaţia lui Dostoievski, una despre implicarea personalităţilor feminine în politica românească, intitulată «Românce în politică», sau alta despre «Puterea teologică a literaturii». Şi, desigur, filme despre personalităţi importante ale istoriei şi culturii noastre. În discuţiile din 2003 cu Marin Tarangul, ne-am oprit şi la Nae, şi aşa s-a născut ideea realizării unui film despre el. Marin Tarangul mi-a recomandat cu fineţe să nu mă arunc grăbit asupra subiectului. Să mai aştepx şi să mă antrenez o vreme. Pentru că un film despre Nae îţi poate marca destinul.”

 Valorile lui Nae Ionescu

„Nu întâmplător, Nae propusese, în primul său curs la Universitate, ca mod de întâlnire spirituală, funcţia epistemologică a iubirii. Desigur, o iubire deschisă sensului creştin, aşa cum o predicase Mântuitorul, reiterată apoi în cunoscuta epistolă paulină. Astăzi, în ziua Floriilor, am fugit cu gândul la acest semn al unei bune şi roditoare întâlniri între noi, intermediată de Nae. Aceasta este lecţia fundamentală a lui Nae, cea a cunoaşterii prin iubire, atât de greu de împlinit de firea umană, cunoaştere care trebuie asumată plenar în timpul istoriei. Discipolii lui Nae şi-au însuşit-o, şi ea, Iubirea, instanţiată cu graţie de maestru cât a fost printre ei, le-a fost temeiul salvării în hruba istoriei. Sună atât de naeionescian îndemnul testamentar, mai presus de fire, al lui Mircea Vulcănescu în clipa înfruntării cu veşnicia: «Să nu ne răzbunaţi!». Apoi, Nae a predicat libertatea gândului neîncorsetat în nicio chingă a convenţiilor şi obişnuinţelor. Era adversar învederat al rutinei şi al locului comun. Paidea lui a primenit spiritele, dar ignorarea ceremonialelor retorice tradiţionale, aşa cum scria Eliade mai târziu, a dus la «compromiterea lui» în ochii multor contemporani. «Nu e serios», se spunea; «nu e ştiinţific» – ştiinţa însemnând, pentru contestatarii lui, note erudite, bibliografie şi citate în multe limbi. Şi tot atât de compromiţătoare apăreau în ochii «ştiinţificilor», preciza tot Eliade, meditaţiile şi consideraţiile lui Nae în legătură cu «teme triviale», adică întâmplări de toate zilele. Adică viaţa în curgerea ei firească. Articolele lui Nae din Cuvântul, emancipate de jargonul academic – «scriu ca un băcan», mărturisea el -, sunt foarte moderne şi astăzi şi cred că pot fi un model de a face jurnalism lucid şi tăios. Sigur că valorile politice profesate de Nae sunt ale unui moment al istoriei şi ele trebuie privite în context. Unele perspective ale lui au fost amendate de desfăşurarea istoriei, dar nu e nici primul şi, mai mult ca sigur, nici ultimul filosof care s-a înşelat în predicţii. Aşa l-am putea acuza şi pe Hegel că saluta în Napoleon, care ocupa Jena în 1806, Spiritul Istoriei. Sau pe Heidegger, ori pe Karl Schmidt, cu erorile lor politice. A-l judeca cu asprime pe Nae pentru legendarul intim, astăzi, când exhibăm frenetic libidoul, mi se pare ipocrit şi fariseic.”

 Urmează Inochentie Micu Klein

„Următorul documentar pe care îl voi propune telespectatorilor TVR Cultural este dedicat personalităţii lui Ioan Inochentie Micu Klein, personalitate luminoasă şi tragică a istoriei noastre, care, înainte de sfârşitul său în exil, mărturisea că există ceva inexplicabil  şi tainic în simţământul pe care-l nutreşti pentru locul unde te-ai plămădit ca fiinţă. E o lecţie «intraductibilă» a acelui sentiment românesc al fiinţei despre care vorbea Noica, ironizat cu sfâşiere spirituală de un alt mare exilat, Cioran. După cum vedeţi, există o ţesătură intimă pe care marile spirite ale românilor o împărtăşesc în linii de destin incredibile şi pilduitoare. Nu trebuie decât să ne desprindem de cercul strâmt şi insidios al banalităţii şi să învăţăm s-o reconfigurăm perpetuu întru dreapxă aducere aminte. E singura noastră şansă pentru a fi recunoscuţi în universalitate.”