Israel – un kibbutz al Revoltei

După şase decenii de construcţie, statul modern Israel a ajuns la maturitate. Cei care au pus bazele tânărului stat evreu, generaţiile de evrei supravieţuitori ai celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi principiile lor stricte de viaţă au dispărut în mod natural, iar generaţia războaielor cu arabii a rămas ancorată într-un autoritarism anacronic în care pas după pas caracterul liberal al democraţiei israeliene a fost erodat. Noua generaţie însă, mai  înclinată către modernism, îşi doreşte un alt tip de dezvoltare a ţării, mai departe de paradigmele războiului şi ale luptei pentru securitatea naţională.

Securitatea naţională

Întotdeauna în Israel securitatea naţională a fost pusă pe primul plan. Statul înconjurat numai de naţiuni ne-amice a căutat mereu o cantitate mai mare de securitate decât un stat democratic occidental. Pentru asta o anumită cantitate de democraţie a trebuit să fie blocată şi multe din libertăţile  civile au trebuit să fie anihilate, în numele „securităţii naţionale”.

Aparentul calm din spatele vieţii zilnice nu era decât o faţadă sub care s-au ascuns mereu nelinişti şi voci care criticau duritatea unui regim politic, în care doar politicienii şi militarii aveau ceva de spus în dezvoltarea ţării. Societatea civilă a fost mereu palidă în Israel, doar mişcările religioase ultraortodoxe având dreptul la opinii contrare regimului. Dar chiar  şi atunci, acestea au fost îndreptate nu neapărat către o relaxare a democraţiei, ci tocmai către o restrângere a ei.

Preliminariile unei crize interne

Bunăstarea afişată în Israel are totuşi un secret al lui Polichinelle: sprijinul economic direct al SUA, dar şi al altor contributori externi. Însă de la înfiinţarea sa, statul evreu a trebuit să se bazeze pe masive programe de asistenţă externe pentru a putea rezista, cel puţin economic, într-un ocean de adversitate arabă. În afară de ajutorul american de aproape 3 miliarde dolari anual, Israelul mai primeşte încă un miliard de la organizaţiile evreieşti din întreaga lume şi încă două miliarde din vânzări de titluri de trezorerie sau împrumuturi pe termen scurt. Oricum, începând cu anul 1976, deşi sumele nu sunt pe deplin clare, Israelul a fost mereu cel mai mare receptor de asistenţă economică al Statelor Unite.

Criza începută acum câţiva ani şi-a pus amprenta şi asupra acestor tipuri de ajutoare, ştiut fiind că statul evreu cheltuie anul sume imense pentru a-şi ţine „la zi” înzestrarea forţelor armate. Pe măsură ce sprijinul economic extern s-a diminuat, neliniştea populaţiei a crescut, dublată şi de aparenta incapacitate a clasei politice de a găsi soluţii alternative, altele decât un val de scumpiri care a pus pe jar generaţiile mai tinere de evrei.

Protestele

În condiţiile unei preocupări majore a guvernului israelian mai ales pentru aşezările de colonişti, criza internă a locuinţelor a explodat, antrenând după sine un întreg val de revendicări, pe care ziarul Haaretz îl consideră cel mai mare din anii ’70 până acum, aparent 87% din populaţie susţinând mişcările de protest şi amendând astfel clasa politică pentru lipsa ei de viziune. Revoltele din Israel au fost începute în mod banal, ca şi revoltele din Tunisia (acolo unde un tânăr vânzător şi-a  dat foc în piaţa publică), ca şi în Egipt sau Siria: o tânără jurnalistă, Daphni Leef a chemat (prin reţelele de socializare!) la un boicot naţional împotriva preţurilor exorbitante ale chiriilor la apartamente. Sâmbăta trecută erau peste 150.000 de oameni pe stradă şi protestele par să nu aibă nicio intenţie de a scădea în intensitate. Iar forma de protest aleasă, instalarea de mici orăşele de corturi în pieţele publice, seamănă prea mult cu Piaţa Tahrir pentru ca Tel Avivul să fie liniştit!

În prezent, deja protestele ating cereri ca reducerea costurilor la combustibili, alimente sau pentru asigurările de sănătate, arătând lumii o faţă nouă a unei clase de mijloc frustrate datorită lipsei unor reforme economice viabile. Cetăţenii nu mai pot suporta taxele exorbitante impuse de către stat în schimbul unei asistenţe minimale din partea acestuia. Sistemul de educaţie este supraaglomerat, multe dintre femei nu se pot angaja, deoarece sistemul de protecţie a copiilor este extrem de scump, sistemul public de transport este la pământ.

Guvernul Netanyahu, prea ocupat cu provocările externe şi cu gestionarea relaţiilor cu arabii, a uitat tocmai despre constituenţii de bază ai statului evreu: cetăţenii săi. Şi dacă la începuturile sale Statul evreu putea rezista doar pe baza organizării de tip socialist în kibbutzuri romantice, în prezent societatea israeliană, pusă în faţa globalizării pieţei muncii, a bunăstării, dar şi a sărăciei, pare să nu mai fie mulţumită cu sistemul economic îngheţat în timpurile de acum şase decenii.

Ovidiu Mihalache