Johnny Răducanu – A rămas povestea…

Q Magazine vă prezintă un portret al celui supranumit „Mr. Jazz of Romania”, un puzzle alcătuit din mai multe poveşti istorisite chiar de fostul maestru.

Născut pe 1 decembrie 1931 la Brăila, Johnny Răducanu (pe numele său adevărat Răducanu Creţu) a fost descendentul unei vechi familii de muzicanţi locali, cu tradiţii de peste trei secole, urmaşul vestitului rapsod Petre Creţu Solcanu. Încă de la vârsta de 19 ani, s-a remarcat ca un talentat interpret de jazz la contrabas. Înainte să se apuce de contrabas a practicat  sporturi – hocheiul, înotul (campion naţional la 800 de metri liber!) şi chiar rugby-ul. Johnny a făcut studii muzicale la Iaşi şi la Cluj, apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Considerat veteranul muzicii româneşti de jazz, a cântat cu nume mari ale muzicii de jazz de la noi, Anca Parghel şi Teodora Enache, dar şi cu jazzmani celebri precum Art Farmer, Slide Hampton, Friedrich Gulda sau Guido Manussardi. Din 1987 era membru al Academiei „Louis Armstrong” din New Orleans. Între 1962 şi 1970 a fost căsătorit cu Geta Costin. A trecut prin cinci by-pass-uri, era bolnav de ani buni de diabet şi primea din partea statului român o pensie de 420 de lei. A cerut cu limbă de moarte să nu i se organizeze niciun fel de ceremonie atunci când va muri. Johnny Răducanu a încetat din viaţă pe 19 septembrie, în urma unui stop cardio-respirator. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica.

Johnică, de ce te-ai oprit, mai cântă, bre, că nu pot să dorm altfel!

„Am zeci de fulare pe care le ţin în pian. Am pianul burduşit de fulare, să nu-mi deranjez vecinii de bloc. Şi degeaba, că tot bat în ţeavă, dracu’ s-o ia de garsonieră! Ei bat, bat şi eu, o dată am bătut aşa de tare, că s-a spart ţeava, inundaţie, a venit administratorul, eu am plecat de-acasă, le-am lăsat uşa deschisă să se descurce… Unde sunt vremurile de altădată? Când m-am mutat în blocul ăla, era un bloc de artişti, un bloc cu poeţi, pictori, muzicieni… Mi-aduc aminte, cântam tot timpul. Într-o noapte am cântat până la patru, iar când m-am oprit, m-a sunat un prieten poet de la etajul doi: Johnică, de ce te-ai oprit, mai cântă, bre, că nu pot să dorm altfel! Iar eu stau la şapte. Dormeau cu uşa deschisă, doar să m-audă cântând! Iar în ziua de azi, îmi bat vecinii în ţeavă…”

Poeta Nichita şi tâmpitul din toaletă

„Am văzut un sondaj într-un liceu şi, la un moment dat, o întreabă cineva pe o puştoaică dacă ştie cine a fost Nichita Stănescu. Şi proasta aia răspunde, fără să clipească: da, ştiu, a fost o mare poetă a României! Auzi, să-l facă pe bietul Nichita femeie, se răsuceşte săracu’ în mormânt… Şi eu, care am dormit doi ani cu Nichita în aceeaşi pivniţă, să trăiesc momentul să aud o asemenea enormitate. Odată, eram într-un bar din Bucureşti. Cum am diabet, m-am dus la toaletă să-mi fac doza de insulină. Lângă mine, la pişoare, un individ mătăhălos, ditamai haidamacul. Scot seringa, mă înţep, ăla pică brusc din picioare, mai-mai să dea cu capul de chiuvetă. Ce-ai, bre? îl întreb. Vai, nea Johnică, iartă-mă, da’ n-am ştiut că te droghezi! Tâmpitul! Şi măcar de-ar fi fost singurul…”

Educaţia mea a fost strada

„Educaţia mea, şi a tuturor celor din generaţia mea, au fost strada, cartierul, oamenii cu care eram. Fiecare contribuiam cu o picătură la frumuseţea ţării. Când spun frumuseţe nu mă refer la cea a naturii, pentru că aia o dă Dumnezeu. La viaţa mea, am băut butoaie de whisky. Am fumat şi marijuana. Dar nu am fost niciodată  atât de otrăvit precum din băutura pe care am băut-o la Leordeni şi care se numea «Adio mamă, te-am văzut printre morminte». Era o băutură albastră…”

Primăverile de altădată, cu Johnny Răducanu

„Îmi amintesc primăverile copilăriei, când ieşeau ţigăncile cu ghiocei şi zambile, când se însorea puţin, se schimba lumina de iarnă şi adia uşor vântul de simţeai că pluteşti deasupra pământului. Soarele era crud, n-avea putere, dar venea, aşa, o căldură parcă de jos în sus, din pământ. Umblai ca un nebun după un zâmbet de fată, după un clipit de gene. Cât am fost copil (mare haimana, până am început să iau în serios pianul!), mama ştia că de cum dădea colţul ierbii şi până se usca, toată ziua stăteam afară, la joacă. Era o fericire pentru toată omenirea. Pe noi, adolescenţii, ne făcea să visăm; tinereţea pulsa în noi şi știam că puteam să cucerim lumea întreagă. Tot primăvara, lumea ieşea la terase şi grădini, orchestrele îşi recompuneau repertoriul şi reîncepeau programele teatrelor de vară. Tata îşi reînnoia contractele şi mergea să cânte la restaurantele hotelurilor de pe Riviera franceză.”

La masă cu Terente

„La terasa unei cofetării din Brăila, într-o primăvară, în timp ce beam o limonadă, l-am văzut la o masă alăturată pe ultimul haiduc din Balta Brăilei, Terente. Era îmbrăcat la patru ace, frumos şi înalt, discuta aprins cu un alt bărbat. Am aflat pe urmă că el era, pentru că în urma lui a venit repede poliţia, întrebând dacă a văzut cineva încotro a luat-o. Se spunea că, în afara banilor negustorilor bogaţi, fura şi femei, cu care trăia acolo, în coliba lui de stuf, din baltă, unde poliţia trăgea cu tunurile, dar tot nu putea să-l găsească. Mai era ceva, acasă, la Brăila: primăvara, chiriaşii se mutau, aşa că străzile mahalalelor erau pline de căruţe cu mobile şi cufere şi era o vânzoleală veselă de nedescris.”

Primul sărut

„Apoi, în luna mai începea să cânte mierla şi spectacolul primăverii era deplin. După părerea mea, mierloiul e cel mai grozav cântăreţ al pădurii. Când mi-am depăşit timiditatea şi am invitat prima oară o fată la plimbare în parc, aveam vreo 17 ani. Îmi amintesc că ne-am aşezat pe o bancă şi deasupra noastră, în teii din Parcul Mare al Brăilei, cânta mierla cântecul ei de dragoste. Mie îmi transpiraseră palmele de emoţie. Îmi înfăşuram mâna în batista pe care o purtam în buzunar, doar ca să o pot ţine pe ea de mână, în continuare. Inima îmi bătea nebuneşte şi nu mă gândeam decât cum să fac să o sărut!”

Damele de pe Calea Victoriei

„La Bucureşti, primăvara, pe Calea Victoriei, umblau maşini decapotabile, ultimul răcnet. În urma femeilor elegante pluteau amestecate unde de parfum scump, iar eu le urmăream picioarele, hipnotizat. Picioare lungi, cu glezne subțiri, în pantofi de piele, cu o cureluşă îngustă şi toc înalt, în ciorapi de mătase cu dungă, păşind cu ele de parcă tricotau cu două andrele subțiri. Mergeau cu pieptul înainte, mişcând uşor din şolduri, într-un echilibru care pe mine mă ameţea. Dacă erau cinci sute de femei pe Calea Victoriei, în urma lor adulmecai două sute de feluri diferite de parfum, toate îmbătătoare. Bărbaţii, la rândul lor, foloseau apă de colonie – mirosea grozav de bine – după ce se bărbiereau chiar şi de câte două ori pe zi, „la os”. Purtau pantofi Filitti, care Filitti era pantofarul Curții Regale – pantofii făcuţi de el, din cea mai moale piele, costau trei sute de lei şi cântăreau fix trei sute de grame –, pălării de fetru şi pardesiu făcut la marii croitori de lux.”

Maria Tănase, florăresele şi muncitorii cu ceas de aur

„Tot în mai începeau bătăile cu flori de la Şosea. La aniversări, nunţi sau petreceri, mormane de flori erau aruncate dintr-o trăsură în alta sau dintr-o maşină decapotabilă în alta, într-un adorabil ritual. Ţigăncile din Piaţa Naţiunilor, unde se afla fief-ul lor, duceau la Şosea căruţe cu flori; în anii ’30-’40, serele de flori din jurul Bucureştilor erau deţinute de celebra cântăreaţă, coana… Maria Tănase. Florăresele erau toate frumuşele, iar domnii care cumpărau flori de la ele primeau o garoafă la butonieră, gratis. De 1 Mai, muncitorii ieşeau la iarbă verde, îmbrăcaţi cu pantaloni de stofă, cu jambiere, purtau pălării de fetru, borsaline şi ceas de aur cu lanţ pe care-l petreceau de cinci ori în buzunarul de la pieptul vestei. Cam aşa arăta muncitorul de la CFR şi de la Poştă, pe vremea aia. Erau nişte mici gentlemeni. Umblau cu mănuşi. Prin parcuri cântau fanfarele, în chioşcuri, iar copiii, adunaţi în jurul lor, ascultau cu gurile căscate.”

Johnny Răducanu despre…

…politică şi Iliescu:

„Politica nu mi-a plăcut niciodată. Ce dracu’ să-mi placă la ea?! Iliescu mi-a dat o decoraţie şi m-a făcut cavaler. L-am întrebat la ureche în timpul ceremoniei la ce e bun ordinul ăla. Păi, când o să mori, o să se tragă trei salve de tun. Mă cac pe ele de salve!, i-am răspuns.”

…ignoranţi:

„Când mă uit în jur şi văd câţi ignoranţi se cred specialişti, îmi dau seama că numai un pârţ de-al meu face cât tot ce ştiu ei. Ce talentat sunt!”

…femei:

„Îmi plac femeile inteligente şi emancipate. N-am găsit până acum femeia vieţii mele. Totdeauna a fost o auroră falsă şi am închis ochii. Pe mine m-au violat fetele, aşa mult le-am iubit. Pentru ele mi-am dat şi cămaşa de pe mine. Am fost îngăduitor chiar şi cu cele care mi-au făcut rău.”

…copii:

„Nu cred că mi-aş fi dorit. N-am vrut să intru în programul naţional de multiplicare a rasei.”

…iubire:

„La 20 de ani iubirea ţi-o decid alţii. La 30 e o confuzie, din care uneori se mai nasc şi copii. La 50 de ani începe să se apropie de adevăr. La 76 de ani… nu mai e nici o iubire. Am iubit până la vârsta asta şi a ieşit un rahat. Acum am doar relaţii. În Suedia m-am culcat pe rând cu bunica, cu mama şi cu fata de 14 ani care dormea cu poza mea sub pernă. Strigau suedezele după mine «You’re a fucking man!». Nu mai era nimeni de culoarea mea pe-acolo.”