Democraţia ucraineană, condamnată la şapte ani de închisoare

Odată cu declararea acestei sentinţe, doamna Timoşenko îşi ocupă locul printre alte numeroase figuri politice care, în urma părăsirii funcţiei deţinute, au fost nevoite să se confrunte cu diferite acuzaţii în justiţie formulate de noua putere. Cu toate acestea, Timoşenko face parte din acel număr restrâns de astfel de lideri al căror proces i-a transformat în adevăraţi eroi ai societăţii.

„Martirizarea” fostului premier este însă una dintre consecinţele mai puţin importante pe care întregul proces îl poate avea asupra regimului condus de preşedintele Ianukovici. După cum avertizau mai mulţi oficiali europeni la summit-ul Parteneriatului Estic, ce a avut loc la Varşovia între 29 şi 30 septembrie, o condamnare a lui Timoşenko înseamnă răcirea bruscă a relaţiilor dintre Bruxelles şi Kiev şi chiar suspendarea negocierilor pentru încheierea Acordului de Asociere a Ucrainei cu Uniunea Europeană.

Reacţii puternice au apărut imediat şi din partea Federaţiei Ruse care, prin vocea Ministrului de Externe, Serghei Lavrov, a denunţat cazul ca fiind unul „politizat” iar „esenţa condamnării este îndreptată împotriva Rusiei”. La capitolul declaraţii însă, reacţia premierului Vladimir Putin este cea mai elocventă. Acesta a declarat că verdictul împotriva fostului premier „pune la îndoială întregul pachet energetic dintre cele două ţări”, catalogând acest lucru ca fiind „periculos şi contraproductiv”. Declaraţia lui Putin poate fi interpretată ca un avertisment pentru administraţia de la Kiev privind încercările acesteia de a renegocia preţul gazelor prin declararea ilegală a contractului semnat de Timoşenko în 2009.

Eşecul politicii multi-vectoriale

Încă de la preluarea puterii, preşedintele Ianukovici a urmărit o politică multi-vectorială, specifică erei Kucima, care ar fi trebuit să transforme Ucraina în zonă-tampon dintre Rusia şi Europa, poziţie care, alături de importanţa strategică dată de statutul de ţară de tranzit, să aducă beneficii Kievului din ambele părţi. A fost necesar mai puţin de un an pentru ca această politică fundamental eronată să dea greş, iar beneficiile să se transforme în presiuni din partea ambelor emisfere continentale.

O parte din implicaţiile pe care le presupune condamnarea Iuliei Timoşenko derivă din eşecul politicii multi-vectoriale întreprinse de administraţia centrală. Reacţia Uniunii Europene a fost printre primele, şi poate cea mai dură, din multitudinea de reacţii primite de Kiev. Este interesant de remarcat faptul că Bruxelles-ul a reacţionat la doar câteva minute de la pronunţarea sentinţei ceea ce denotă că oficialii europeni aşteptau un astfel de rezultat şi aveau pregătită o declaraţie. Astfel, interesul instituţiilor europene pentru progresul democratic al Ucrainei este evident dar motivaţia din spatele acesteia comportă o ambivalenţă politico-economică.

În timpul summit-ului Parteneriatului Estic, reprezentanţii ţărilor membre au încercat, atât prin intermediul constrângerii şi criticii, cât şi prin diferite recompense, să obţină un rezultat pozitiv din punct de vedere democratic pentru procesul Iuliei Timoşenko. Presiunea exercitată derivă din dorinţa Bruxelles-ului de a încheia un acord de comerţ cu o ţară a cărei piaţă este în plină expansiune şi dezvoltare, o piaţă cu 45 de milioane de membri, însă, asocierea politică şi economică va fi greu de explicat electoratului european care va dori să ştie de ce liderii de la Bruxelles cooperează cu regimul unei ţări în care opoziţia este aruncată în pușcărie în urma unor acuzaţii manufacturizate. Promisiunile Bruxelles-ului pot fi explicate şi prin nevoia Uniunii de a avea „o poveste de succes” în ceea ce priveşte Parteneriatul Estic care să justifice timpul şi sumele introduse în acest proiect în ultimii trei ani. Astfel, putem observa că se creează un mediu mai mult decât propice pentru Ucraina cu atât mai mult cu cât această ţară este cel mai bun candidat pentru rolul care i se propune în comparaţie cu ceilalţi membri ai proiectului, mult mai puţin democraticul Belarus sau Republica Moldova prea slabă atât economic cât şi politic.

În faţa verdictului dat, Europa mai are doar o ultimă modalitate viabilă de constrângere a administraţiei Ianukovici: acordul de asociere. Cu toate acestea, verdictul condamnării lui Timoşenko nu este final, prin urmare nici reacţia Uniunii nu va fi una definitivă. Sub aceste auspicii este interesant să urmărim evoluţia reacţiei Uniunii care încă ezită să se pronunţe public în ceea ce priveşte sancţiunile pe care le va adopta împotriva demersurilor ne-democratice ce au loc în Ucraina.

De cealaltă parte reacţia Federaţiei Ruse este motivată pur economic. Faptul că o ţară în care toate activităţile ce ţin de resursele energetice sunt mai mult decât politizate, acuză o altă ţară de politizarea unui proces ar trebui să ridice întrebări serioase despre metodele angajate de Kiev. Însă politica internă nu este principala grijă a Moscovei în ceea ce priveşte procesul Timoşenko ci mai degrabă definiţiile atribuite relaţiei energetice dintre cele două ţări pe care verdictul ar putea să le schimbe. Rusia a adoptat o poziţie retrasă emiţând declaraţii echilibrate iar acest lucru se datorează siguranţei pe care o are privind contractul semnat în 2009. Dacă la aceste elemente adăugăm şi faptul că Moscova nu o dată a folosit furnizarea resurselor energetice ca armă politică atunci eşafodajul bilateral este deja aşezat. A doua zi după declararea sentinţei, de care guvernul ucrainean voia să se folosească pentru a forţa o renegociere a contractului din 2009, premierul Azarov a declarat că Ucraina nu va folosi sentinţa în negocierile sale cu Moscova. Acest lucru nu se datorează bunăvoinţei administraţiei ucrainene ci faptului că orice referire la acest caz ar fi total neviabilă, contractele fiind recunoscute internaţional. În definitiv, dacă Ucraina ar fi avut ceva concret în această direcţie ar fi acţionat mai demult la instituţiile internaţionale.

Mitul democraţiei vs. miza reală

Implicaţiile pe care decizia judecătorului Rodison Kireiev a luat-o pe 11 octombrie au însă o motivaţie politică principală care transformă elementele înşirate mai sus în simple derivate. Preşedintele Ianukovici nu este un om politic lipsit de inspiraţie sau fler şi este conştient de avalanşa de elemente negative care pot urma condamnării definitive a lui Timoşenko. Declaraţia emisă în urma pronunţării deciziei în care afirmă că „decizia nu este finală, la apel Curtea poate considera altceva” este elocventă în acest sens. De asemenea, preşedintele ucrainean are destul fler să îşi dea seama că atât situaţia politică cât şi cea economică a ţării pe care o conduce i-au scăzut considerabil popularitatea în cadrul alegătorilor şi că următoarele alegeri, cele parlamentare din 2012, s-ar putea termina favorabil pentru opoziţie. Astfel, indiferent de reacţiile externe, simpla condamnare a liderului opoziţiei o elimină drept candidat atât pentru alegerile parlamentare de anul viitor cât şi pentru cele prezidenţiale din 2015. Conform legii ucrainene, candidatura la funcţia de preşedinte este interzisă persoanelor cu cazier penal ceea ce dezvăluie adevăratul motiv din spatele procesului kafkian instrumentat de administraţia Ianukovici. În definitiv nu este vorba decât despre distrugerea politică a liderului opoziţiei şi a principalei figuri politice capabile să îi conteste autoritatea, măsuri menite să întregească monopolul asupra puterii. Condamnarea la plata daunelor de 189 milioane de dolari întregeşte tabloul intenţiilor de a mistui orice resursă deţinută de fostul premier. Odată eliminat cel mai vocal membru al opoziţiei, partidele raliate în spatele lui Timoşenko vor fi uşor de influenţat şi controlat tot prin mijloace „democratice”. Influenţa pe care preşedintele o are deja asupra opoziţiei denotă şi din faptul că unul dintre foştii aliaţi ai lui Timoşenko, fostul preşedinte Iuşcenko, a depus mărturie împotriva ei. Ne putem aştepta ca în unul din recursurile care urmează Timoşenko să fie absolvită de ispăşirea pedepsei cu închisoarea, o mişcare care îşi găseşte valenţele politice în relaţia Kievului cu Uniunea Europeană, însă plata datoriilor va fi pretinsă probabil în continuare, ca mijloc de menţinere a presiunii. Chiar şi aşa, evenimentele prin care a trecut în ultimul an au transformat-o pe Timoşenko într-o martiră politică ceea ce s-ar putea dovedi a fi un avantaj major la alegerile care urmează în ciudă neparticipării sale directe, avantaj care ar putea fi contrabalansat de preşedintele ucrainean numai prin obţinerea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană.