Europa de Est – viitorul pesimist

Un comunism de care, în mare măsură, fusese responsabil şi Vestul, cel care dă acum lecţii de bună purtare.

Congresul PPE de la Bucureşti arată încă o dată, dacă mai era nevoie, ruptura care există între Est şi Vest. Oricât de trist ar fi, această ruptură trebuie recunoscută. Căci orice congres al oricărui partid trebuie însoţit de un mesaj preliminar de bunăvoinţă pentru electorat, un semnal al viziunii pentru următoarea etapă de dezvoltare (sau nu) a judeţelor sau statelor de unde provine acest partid. Luând de bună ideea că PPE reprezintă Europa Unită, ne întrebăm totuşi care este mesajul „Europei” pentru România, căci liderii partidului şi-au construit propriile statui pentru a justifica desfăşurarea Congresului la Bucureşti. Care este mesajul pentru români, de exemplu, al doamnei Merkel? Dar al domnului Baroso sau al domnului Daul?

Serghei Stanişev, liderul socialiştilor europeni, ironiza mina optimistă pe care o afişau liderii populari la Bucureşti, un optimism care a atins punctul culminant în timpul discursului lui Traian Băsescu: „Singura soluţie pentru a garanta siguranţa cetăţenilor noştri este o integrare profundă şi accelerată, prin intermediul Statelor Unite ale Europei. Globalizării nu i se mai poate opune nimeni” (www.ziare.com).

Care „state unite”?

Chiar şi binevoitori să fim în analiza Europei, nu se poate să nu fie făcută o comparaţie între perioada de 23 de ani scursă de la căderea Zidului Berlinului şi o perioadă de timp similară ca întindere, perioada postbelică. Între 1945 şi 1970, Europa de Vest a început o enormă cursă contra-cronometru pentru refacerea capacităţii sale economice distruse de război. Căci, atenţie, vorbim despre o perioadă de reconstrucţie şi nu despre una de finisare a economiilor. Ce s-a reuşit după 25 de ani de la al Doilea Război Mondial? Anii 1970 arătau un relativ echilibru în Europa de Vest, o perioadă supusă, din fericire, unui plan generos de reconstrucţie, Planul Marshall. Ce s-a întâmplat însă după aceeaşi perioadă, aproape un sfert de secol de la căderea comunismului? Europa nu avea de făcut faţă unei reconstrucţii profunde, căci Europa de Est avea totuşi o relativă creştere economică după perioada comunistă, nu se mai putea vorbi despre efectele bombardamentelor sau despre rezultatele dispariţiei unei generaţii întregi, nu s-a plecat „de la zero”. De ce mai există aceste decalaje enorme între cele două părţi ale Europei?

Iar răspunsul nu este decât unul singur: lipsa de generozitate, o generozitate care, odată cu dispariţia constrângerilor americane ale Planului Marshall, nu mai este confortabilă pentru europenii din Vest: egoismul este la el acasă peste tot în Occidentul care vrea să se bucure în linişte doar de binefacerile integrării europene, nu şi de neplăcerile ei. Căci, inclusiv libertatea de mişcare a fost înţeleasă diferit în Europa: occidentalii au înţeles prin „libertate” doar mişcarea mărfurilor, a capitalurilor, iar est-europenii au dorit în special libertatea de mişcare a cetăţenilor: o diferenţă majoră de percepţie, o diferenţă care, iată, poate fi fatală pentru Europa.

Traian Băsescu vorbea la Bucureşti despre „prelungirea crizei economice şi sociale” care ar genera „o criză politică de încredere, manifestată în statele membre. Această lipsă de încredere este mai gravă şi necesită o mobilizare de resurse imediată, la scara întregii UE” (www.ziare.com). Concluzia sa ar fi perfectă, dacă nu i-ar lipsi totuşi explicarea acestei neîncrederi a „noilor state” în instituţiile Uniunii Europene: de ce apare şi, mai ales, ce o alimentează?

Nu cumva comportamentul superior al „vechilor state” joacă rolul determinant în această „neîncredere”? Oare prelungitele lecţii de democraţie şi de bunăpurtare care tot apar, la momente din ce în ce mai nepotrivite, nu joacă un rol în această neîncredere? Căci ar fi absurd să credem că, de exemplu, amânarea până la „calendele greceşti” a integrării României şi Bulgariei în spaţiul Schengen poate fi un element de bucurie pentru electoratul celor două state. Precum ar fi copilăresc să credem că menţinerea MCV pe un termen nespecificat pentru aceleaşi două state poate constitui un lucru pe care să-l poată digera orice guvern, fie el „de dreapta” sau „de stânga”. Unde este acea „unitate” mult clamată de popularii europeni la Bucureşti, atât timp cât, iată, dubla măsură se menţine, creând impresia că al 28-lea membru al Uniunii Europene este însuşi Bruxelles-ul care se transformă pe zi ce trece într-un mecanism instituţional scăpat de sub control?

Manuel Barroso: ipocrizie sau naivitate

„Zona euro trebuie să evolueze către un sistem fiscal, monetar şi politic unic”, spunea liderul european Jose Manuel Barroso în discursul său. Aici avem de-a face fie cu o scăpare, fie cu un politicianism extrem. Referindu-se la sisteme, domnul Barroso uită că sistemele politice nu sunt nişte mase amorfe, ci ele sunt entităţi vii, constituite din oameni. Atunci când şeful Comisiei Europene spune că „inegalitatea este nesustenabilă” el se referă la fiscalitate, uitând că est-europenii se referă la calitatea vieţii. Domnul Barroso nu vrea să unifice decât sistemul fiscal şi monetar, precum şi pe cel politic (eventual sub conducerea PPE la scară europeană!), dar nu doreşte în schimb să unifice şi sistemul de salarizare (de exemplu) sau pe cel al taxelor reale, ori pe cel al alocaţiilor de stat sau pe cel al pensiilor, într-un cuvânt, toate cele care contribuie la calitatea vieţii. În schimb, militează din plin ca românii să plătească acelaşi preţ la gaze, utilităţi şi servicii precum occidentalii, în numele unei armonizări legislative care a luat-o de mult înaintea salariilor din Europa de Est.

Domnul Barroso este preocupat doar de stabilitatea macro-economică, ascunzând „sub preş” cealaltă stabilitate, „micro-economică”, ce-i interesează mai mult pe est-europeni. Generozitatea, după cum spuneam, a dispărut odată cu încheierea Planului Marshall. Europa de Est nu va vedea un asemenea plan, din singurul motiv că europenii nu ştiu să fie generoşi. Şi când vorbim de generozitate, nu vorbim despre generozitatea pe care o clamează cel care „întinde mâna”, ci despre cea a partenerilor de proiect, o generozitate care aduce acţiune comună şi nu dictat, consultare şi nu impunere, negociere comună şi nu separată, aşa cum o face, de exemplu, Germania în relaţia cu Rusia, ori Italia în relaţia cu Turcia, ori chiar Franţa şi Marea Britanie în relaţia cu Orientul Mijlociu.

De aceea, visul unei Europe unite mai trăieşte doar pe holurile de la Bruxelles, nicidecum la Bucureşti, Sofia, Belgrad sau Tirana.