În fiecare an este Anul Caragiale

Din păcate, alte „mari” evenimente au ademenit interesul societății noastre: au fost alegerile locale, schimbări de guverne, nunta EBei și alegerile parlamentare. Unde mai pui că așteptăm și sfârșitul lumii! Iertare, monșer! N-aș îndrăzni să amintesc de toate acestea dacă nu ar fi, în parte sau în totalitate, reflexia momentelor, a schițelor și a dramaturgiei pe care vi le moștenim.

Caragiale, pus la zid de contemporanii săi

Deși am citit Ion Luca Caragiale încă din copilărie, am fost vrăjit spectator la piesele lui și chiar am jucat rolul mamei lui Ionel în „Vizită”, prin anii ’90, n-aș fi cutezat să mă exprim public despre Nenea Iancu dacă n-aș fi avut pe noptiera mea, în ultimele luni, studiile și însemnările unor mari scriitori români despre vizionarul din Haimanale. Ca toți cei care observă satiric prezentul și îndrăznesc astfel să prevadă viitorul, și Caragiale și-a luat porția de negare a talentului și de contestare a valorii operei. „O noapte furtunoasă” a fost fluierată și apoi scoasă de pe afiș. La fel a pățit și cu „D-ale carnavalului”. În 1891, Academia Română a comis nedreptatea de a respinge de la premiere „Momentele”. În termeni actuali de PR, am putea vorbi despre o adevărată campanie de discreditare, despre o rezistență și o rea-voință care l-au urmărit pe dramaturg ani în șir.

Imoralitatea, reflectarea falsă a realității, atitudinea politică părtinitoare, pesimismul și lipsa de patriotism au fost câteva dintre învinuirile aduse teatrului lui Caragiale. Acestui Molière al României i-au fost refuzate contactul cu publicul, recunoașterea și succesul. Cu toate acestea, opera s-a impus încă din timpul vieții autorului, deși a fost calificată drept monotonă și repetitivă. Dacă ar fi știut criticii de atunci că satira ce li se desfășoară înaintea ochilor va corespunde, întocmai ca pe luciul unei ape limpezi, prezentului de peste un veac!

În urma primelor reprezentații de teatru, cea dintâi intervenție critică celebră a fost articolul lui Titu Maiorescu, „Comediile domnului I.L. Caragiale”, publicat la un an de la premiera „Scrisorii pierdute”. Arbitrul epocii, Maiorescu, evidenția autenticitatea unui „adevărat început de literatură dramatică națională independentă, trăind din propriile sale puteri” și combătea atacurile la adresa Partidului Liberal.

Pontonache, Androniță și Băsevencu zilelor noastre

Satira caragialiană vizează viciile fundamentale ale sistemului socio-politic. Oricare ar fi el! Vi-l imaginați pe dramaturg astăzi, în Centrul Vechi, la „Hanul cu bere”, scriind despre… cum i-ar fi numit oare… Pontonache, Androniță și Băsevencu (deși numele președintelui putem spune că e deja parodiat)? Eu n-am nicio dificultate în a-l așeza pe tabloul secolului nostru, România s-a schimbat mult, dar nici chiar așa! Ar avea maestrul la treabă… Și am recunoaște în personajele lui personajele noastre, în actorii lui pe actorii noștri (indiferent de scenă – culturală, socială, politică). Și, după ce am râde „homeric”, cum spunea Dobrogeanu-Gherea, ne-am dezmetici și am rămâne cu sentimentul dureros că râdem, de fapt, de noi înșine.

E la îndemână azi să scrii despre cât de etern rămâne Caragiale și mă fac vinovată. Vorba aceea – „după război, mulți viteji se-arată”. După ce opera lui a dat și a trecut proba timpului, după ce piesele lui au fost regizate, interpretate și stoarse de fiecare strop de strălucire, după ce îl găsim în manualele școlare și în emisiunile de Revelion parcă de când e lumea, e prea simplu să lauzi perenitatea meșterului nostru caracterolog. Și totuși, n-ai încotro! Însă, în 1902, fostul director al Teatrului Național din București, Pompiliu Eliade, se înșela astfel: „Părerea mea este că piesele sale nu vor trăi mult, sau că, în orice caz, ele vor avea în curând nevoie, pentru a fi înțelese, de tot atâtea comentarii ca și clasicii greci și latini. Piesele nu vor fi înțelese prin ele însele. Va trebui să te adresezi jurnalelor și corespondențelor din epocă pentru a înțelege starea de spirit a unui Ipingescu sau a unui Jupân Dumitrache – și, poate, nu vei găsi nicăieri informații foarte precise asupra jargonului pe care-l întrebuințau ei…”

11 ani mai târziu, Eugen Lovinescu pregeta și el: „Cu toată intuiția și puterea de creație, opera lui Caragiale e săpată într-un material puțin trainic, pe care timpul a început să-l macine. Lipsită de adâncime, de orice suflare generoasă, pesimistă, de o vulgaritate, de altminteri, colorată – după ce s-a bucurat de prestigiul unei literaturi prea actuale va rămâne mai târziu cu realitatea unei valori mai mult documentare…”

De la sufleur la director de teatru

Ion Luca Caragiale nu doar a scris teatru. A fost sufleur și copist al Teatrului Național din București, pentru ca ulterior să devină director al aceleiași instituții. Regizori români, unii mai mici, alții mai mari, s-au încumetat, din secolul XIX și până în prezent, să-i însuflețească piesele, personajele și intrigile. Succese răsunătoare au avut Liviu Ciulei, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Alexa Visarion, Ducu Darie, categoric prin valoarea montării, dar și prin ecoul și greutatea numelor lor. Când materialul clientului este atât de prețios și de trainic este greu să dai greș când te cheamă ca pe cei câțiva mai sus menționați.

Caragiale, criticul tuturor timpurilor

De ce este atât de actual Caragiale, în ciuda detractorilor săi? E simplu, înlocuim „scrisoarea” cu „bilețelul” sau „stenogramele”, pe „domnul Goe” sau pe „Ionel” cu beizadelele made in Dorobanți, pe „Veta”, „Mița” și „Zoe” cu alte purtătoare de colo-colo prin politică și/sau la televizor ale falsului etern feminin, pe Cațavencu și pe Rică Venturiano cu personaje scrobite din high-life-ul dâmbovițean și, la orice ciclu electoral, continuăm fiecare dintre noi să ne întrebăm retoric „eu cu cine votez?” Și, pentru că tot am adus în discuție politica și calitățile ei admirabile care lipsesc cu desăvârșire, trebuie să-l citez pe criticul literar George Călinescu: „Ceea ce a făcut pe unii să subestimeze opera lui Caragiale este faptul că ea zugrăvește moravuri, pretinzându-se fără niciun temei estetic cum că obiceiurile și aspectele de civilizație sunt efemere. N-ar mai exista bunăoară deputați agramați și escroci și tot tabloul ar rămâne anacronic. S-a văzut totuși că înțelegerea lumii lui Caragiale rămâne intactă, că nimic din comicul lui n-a suferit o cât de mică stingere de tonuri și că, dimpotrivă, alții îl imită, ca umoriști puri, fără nicio intenție de critică socială”. Nu! Tonurile de care vorbea Călinescu nu s-au stins, s-au aprins mai tare! În vremea lui Nenea Iancu, accesul la educație era mult mai restrâns, cine avea școala primară era vedeta familiei, așa putem explica cât de cât de ce unii oameni politici erau semianalfabeți. Astăzi, tocmai ce-am ieșit din campania electorală și îmi aduc lejer aminte că nu puteam parcurge două posturi TV fără să dăm de proprietari de master și titluri de doctor lipsiți de discurs sau cu unul învățat în fața oglinzii și recitat în direct, goi pe dinăuntru ca dovlecii de Halloween, cu veșnicul „care l-am făcut” la purtător, cu dezacorduri, bâlbe și clișee de care nu ne mai săturăm. Care jurau, întocmai ca Mița Baston, „pe statuia libertății de la Ploiești”, că ne vor face bogați, frumoși și deștepți. Toate după alegeri. Niciodată înainte. Curat constituțional!

De-a râsu’-plânsu’

În aparență, Caragiale ne arată partea comică a vieții. „Ce lume, ce lume!” ne vine și nouă să strigăm ca Tipătescu în momentul în care ne dăm seama că, în fața noastră, se desfășoară lumea reală. Dramaturgul nu dă cu parul, nu-ți arată pe șleau binele sau răul, îți pictează viața adevărată cu cele mai potrivite cuvinte și te condamnă să te topești în fotoliul tău plușat de spectator, vinovat că-ți permiți să faci parte din societatea dezbrăcată la piele de „prințipii” și moravuri, dar și înălțat moral de arta unei reprezentări dramatice. E și acesta un soi de „literatură dramatică națională”, cum o numea Titu Maiorescu. Un unghi diferit prin care poți să-l vezi pe vechiul sufleur, azi cel mai mare critic al societății românești…  Nouă piese de teatru au făcut din I.L. Caragiale cel mai mare dramaturg român. Alte nuvele, poezii, pamflete și articole l-au aliniat  într-un rând cu Slavici, Creangă, Sadoveanu, Delavrancea și Eminescu și l-au făcut nu doar nemuritor, ci și veșnic tânăr. Dramaturgul îi scria lui Vlahuță: „Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior… – Da, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc, aceia care nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se-nțepenească-n călcâie pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii”.

Caragiale a privit viața ca pe un carnaval, dar a reușit să vadă dincolo de măști. Și, după ce a găsit adevărul, a rezistat tentației de a-l impune. L-a așternut în schimb pe hârtie, într-unul dintre cele mai meșteșugite și de netradus stiluri, și ni l-a oferit. Cine știe, poate chiar lui îi datorăm superbele versuri ale prietenului său, Eminescu: „Privitor ca la teatru/ Tu în lume sa te-nchipui: /Joace unul și pe patru, /Totuși tu ghici-vei chipu-i, /Și de plânge, de se ceartă,/ Tu în colț petreci în tine /Și-nțelegi din a lor artă /Ce e rău și ce e bine.”

Caragiale a fost de origine greacă. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem. 2012 – 160 de ani de la naștere, 100 de ani de la dispariția dramaturgului; Anul acesta, piesa „D-ale carnavalului” a fost montată în ebraică la Tel Aviv; Caragiale a fost acuzat că a plagiat „Năpasta” după „Nenorocul” lui Istvan Kemeny. A câștigat fără probleme în justiție. După acuzația de plagiat, s-a exilat voluntar la Berlin. Caragiale a murit în Germania, suferind de ateroscleroză. Filmul „De ce trag clopotele, Mitică?” regizat de Lucian Pintilie şi inspirat din „D-ale carnavalului” a fost interzis de comuniști. Ar fi semnat în revista „Ghimpele” cu pseudonimele „Car” şi „Policar”. La ziarul „Constituționalul” a semnat cu pseudonimele „Falstaff”, „Zoil”, „Nastratin” și „Hans”. Caragiale a abordat şi genuri publicistice precum reportajul şi interviul. Constantin Nottara a fost actor al Teatrului Naţional în vremea conducerii acestuia de către Caragiale. Dramaturgul a regretat ruptura de „Junimea” şi de Titu Maiorescu. Acesta din urmă a consimțit reluarea relațiilor literare, nu şi a celor personale. Dacă v-ați uitat cu atenție, l-ați văzut pe Caragiale pe bancnota de 100 de lei. Piesa cea mai cunoscută şi mai jucată rămâne „O scrisoare pierdută”.