Istoria nu se repetă. Succesul sincopat al proiectului „România”

Experiența curentă ne arată că doar oamenii sclipitori învață din greșelile altora, cei inteligenți din ale lor, iar cei mai mulți, din păcate, facem aceleași greșeli de mai multe ori. Complexați, deseori incapabili să ne ridicăm deasupra presiunii momentului, tentați să-i credem, mai degrabă, pe cei care ne cunosc foarte puțin sau deloc, noi, românii, de multe ori ne raportăm la trecut ca la un paradis pierdut, o epocă de apusă glorie. Acesta nu ar fi un lucru chiar atât de rău, dacă nu am face-o plini de conștiința faptului că prezentul nu poate fi decât deplorabil, iar trecutul de nerecuperat. Privită de mai aproape, istoria noastră este mult mai bogată, mai plină de culori intermediare, presărată, în mod egal, cu momente de excelență colectivă și individuală, dar și cu perioade de prăbușire interioară, într-o lume aflată la marginea civilizației. De altfel, ca în viața atâtor popoare, istoria ne rezervă surpriza să-i surprindem pe oamenii săi în cele două ipostaze, legate organic între ele, până acolo încât orice evaluare lipsită de nuanță este, în același timp, și lipsită de valoare.

România modernă-între democrație și autoritarism

Începuturile statului modern românesc, domnia lui  Alexandru Ioan-Cuza, reformele întreprinse, toate formează un tablou istoric în care finețea detaliilor, luminile și umbrele îl definesc mult mai bine decât orice formulă generalizantă. Înfăptuită într-un context internațional care ne favoriza pe deplin, cu o Rusie imperială stăvilită în apetitul ei de puterile europene coalizate, cu un Imperiu Otoman slăbit, oscilând între nevoia stringentă a modernizării și trecutul unei dominații devenită nu doar anacronică, dar și nepermis de costisitoare, unirea Principatelor Române, a avut nevoie, în egală măsură de geniul unei întregi generații politice românești. Genialitatea în cauză nu își are măsura doar în capacitatea unui întreg șir de intelectuali și de politicieni, așa cum au fost Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri sau Barbu Catargiu, de a pune în practică un plan de acțiune politică, dar mai ales în știința de a aduce la un loc, pentru moment, oameni de extracție diferită, de educații diverse și cu moduri foarte diferite de a vedea lucrurile. După realizarea de facto a unirii, la 22 ianuarie 1862, atunci când se formează guvernul unic al lui Barbu Catargiu, unitatea de vederi și acțiune dispare, domnul și cei care au făcut posibilă dubla alegere, cu excepția lui Mihail Kogălniceanu, intrând într-un conflict insurmontabil. Lipsea un proiect comun numit „România”, prin care unirea să capete consistență, durabilitate și sens. Au urmat doi ani de neîncetate dispute, conflicte și atacuri, care pe lângă faptul că blocau orice demers de reformare a statului, aproape au pus în pericol unirea Principatelor, recunoscută de către Marile Puteri cu o serie de rezerve și doar pe durata vieții domnitorului. Soluția găsită de Cuza, a fost în flagrantă opoziție cu idealurile unei Românii moderne, dar cu nimic mai puțin eficientă. Părăsit de foștii săi susținători, aflat în totală opoziție cu Parlamentul, Cuza a cedat tentației modelului lui Napoleon al III-lea, punând în practică un model de guvernare autoritară, bazat pe puterea aproape totală a domnitorului. Cu excepția curajoasei măsuri a secularizării averilor mânăstirești, aproape întreaga operă de modernizare a lui Cuza s-a înfăptuit în vremea regimului său de guvernare personală, în timpul unui adevărat război civil fără arme, într-o atmosferă politică foarte departe de idealurile unirii.

Judecata posterității și măsura prezentului

Este la fel de adevărat și faptul că, neîncrezător în clasa politică, incapabilă de concesii, a ales modelul unei guvernări eficiente, dar nedemocratice, care și-a epuizat rapid resursele de încredere, sfârșind prin relativa blocare a aparatului de stat. Abdicarea lui Cuza, act înfăptuit aproape de comun acord cu domnitorul, aducerea unui prinț străin, ca garant al unirii, măsura pe care chiar primul domn o considera oportună, traseul ulterior al conspiratorilor, dar mai ales felul în care a fost construită și guvernată România lui Carol I, a arătat că acțiunea lui Cuza a fost mai aproape de proiectul  unei Românii moderne. Absența unității de vederi nu a oprit opera de modernizare, dar a întârziat-o și a făcut-o incompletă, sincopată. Ea a continuat, aproape cu aceiași actori, în limitele unui sistem politic în care era clar că toată lumea învățase câte ceva din trecut, împiedicându-i pe protagoniști să-și repete greșelile.

Ceea ce dă măsura popoarelor mari, moderne, nu este iluzoria unitate de vederi, de altfel mai mult un mit decât o realitate, sau persistența unor obsesii naționale, ci capacitatea colectivă de a extrage din tumultul momentului părțile importante ale proiectului național și știința de a accepta faptul că atingerea obiectivelor se poate face pe mai multe căi, în acord cu posibilitățile reale și natura circumstanțelor. Atunci când națiunea nu are vocația supunerii oarbe față de un lider providențial, așa cum au demonstrat că au unele dintre popoarele Eurasiei, ceea ce dă continuitate și civilitate acțiunilor unui popor este inteligența colectivă și capacitatea comună de a surprinde esențialul. Aceste calități aduc la suprafață liderii potriviți momentului, imprimând demersurilor lor un ritm și o direcție acceptabile de majoritate. Însă deasupra tuturora este capacitatea națiunii de a acționa, prin reprezentanții ei, atât în virtutea stringentelor cerințe ale momentului, dar și în deplina conștiință a faptului că opera lor, de cele mai multe ori intangibilă, va fi supusă asprei, dar dreptei judecăți a posterității. Aici, momentul în care ai trăit este cunoscut de puțini, circumstanțele atenuante se acordă greu, iar ceea ce contează cu adevărat este utilitatea și durabilitatea celor întreprinse.

Cosmin Popa este doctor, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”