Putin al Crimeei – 1945 NU 1938!

 Anexara Crimeei cât şi acţiunile care succed acest eveniment sunt elemente în plină desfășurare. La împlinirea celor 100 de ani de la Primul Război Mondial, nimeni nu își dorește să transforme această „goană după teritoriu” într-un nou 1914. Însuși Președintele Vladimir Putin recunoaște în mod implicit acest pericol. Rusia, spune el, nu se va aventura în estul Ucrainei întrucât nu are nici o dorință să revendice acel teritoriu. Rămâne să vedem dacă este adevărat.

Read here the english version

Între timp, Vestul este blocat. În timp ce unii spun, destul de întemeiat, că mișcarea lui Putin pune capăt ordinii stabilite după Războiul Rece, prin abrogarea atât Tratatului cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE) cât și a Înţelegerii de la Budapesta din 1994, garantând independența teritorială a Ucrainei, nu ne rămâne să ne întrebăm dacă cineva chiar își dorește un  al doilea Război Rece?

Alte voci, precum cea a fostului Secretar de Stat, Hillary Clinton, ridică și mai multe semne de exclamare, prin rememorarea evenimentelor din 1938 precum și prin referințele ce trimit la anexarea regiunii Sudete de către Hitler la acea vreme. Cu toate acestea, lista de opţiuni pentru a forța guvernul de la Kremlin să facă un pas înapoi este remarcabil de scurtă, mai ales dacă se ia în considerare lipsa de forțe militare necesare pentru “recâştigarea” Crimeei sau impunerea de sancțiuni financiare și economice la adresa Rusiei și a oamenilor cheie din anturajul lui Putin.

În măsura în care istoria ne este folositoare, anul 1945 este mai relevant decât 1938. La acel moment sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial era aproape. Președintele american Franklin Roosevelt considera că, în virtutea personalității sale, Stalin putea fi totuși convins să se relieze Vestului.

Reuniunea de la Yalta din februarie 1945, cu două luni înaintea decesului Roosvelt, a fost încercarea şefului administraţiei de la Washington de a construi și nu de a reseta relații post război, pe picior de egalitate cu URSS.

Cu toate acestea, Roosvelt a eșuat. Stalin era hotărât să consolideze URSS prin intermediul unei zone “tampon” prietenoase chiar dincolo de granițele sale. Prin urmare, Stalin a fost de acord să se alăture eforturilor de război din Pacific după capitularea Germaniei, lucru pe care l-a și făcut.

De asemenea, Stalin a permis și continuarea iluziei procentajelor de influență în statele de graniță, menţinând aparenţele unor participaţii minoritare ale sovieticilor.

Acest lucru nu s-a întâmplat. Europa de Est a început să cadă precum piesele dintr-un domino în mâinile păpușarului sovietic.

Moscova și-a crescut influenţa în spaţiul asiatic, ocupând jumătatea nordică a Coreei și insulele din nordul Japoniei.

În 1947, Vestul a realizat că a început un Război Rece și, după cum însuși Churchill a rezumat, “o cortină de fier s-a coborât” asupra Europei.

Interesele sovietice urmau să domine relațiile cu Vestul.

Putem spune că același lucru se întâmplă în Crimeea. Putin răspunde intereselor Rusiei. Henry Kissinger explică foarte bine de ce are loc acest lucru.

Fără a scuza intervenția asupra Crimeei, Kissinger explică modul în care Putin a ajuns să privească politicile și acțiunile americane ce au urmat Războiului Rece ca fiind umilitoare, înjositoare, aruncând Rusia într-un con de izolare.

Condus de Statele Unite, Vestul a sărbătorit implozia Uniunii Sovietice ca pe o mare victorie. Nu şi ruşii, însă.

Naționalismul zvâcnea, în continuare, în Rusia.

Expansiunea NATO către Est, ieşirea SUA din cadrul Tratatului ABM (n.r. tratatul anti-balisitc) în 2001, în timpul guvernării lui George W. Bush, războaiele din Afganistan și Irak, aroganța în exces și cererile repetate de excepționalism din partea elitei Statelor Unite, toate acestea au indus resentimentul sincer și animozitatea rușilor față de America.

Putin, un fin politician și un bun ascultător, a devenit expresia acelor resentimente și umilințe provocate poporului său. Și, într-adevăr, politicieni din întreaga lume ar da aproape orice în schimbul unei coate atât de mari ca cea a lui Putin, în sondajele de opinie.

În plus, relațiile dintre Barack Obama şi Vladimir Putin pot fi considerate, în cel caz, reci.

Limbajul trupului sugerează că nici unul dintre ei nu-l prea are pe celălalt „la inimă” (în această privință Putin și primul ministru Israelian ar putea avea ceva în comun).

Rezultatul este o confruntare de interese, culturi și o mare încărcătură psihică. Atât Vestul cât și Rusia pot ridica argumente puternice în privința rezolvării situației din Crimeea, fiecare tabără apărându-şi interesele.

Din nefericire, ambele seturi de interese se regăsesc în contexte contrastante, ceea ce înseamnă că o eventuală reconciliere nu se va produce peste noapte.

În aceste circumstanțe și presupunând că Putin nu va mai face nicio mișcare în Ucraina, cel mai bun curs al evenimentelor ar putea sta în formă și nu în esență. Statele Unite și Vestul ar trebui să se arate dezamăgite de Rusia, „jelind” astfel acțiunile ce vor reuși doar să destabilizeze și nu să îmbunătățească securitatea sau prosperitatea regională.

S.U.A și aliații săi ar putea să anunțe, pe acest ton, fără tragere de inimă evidentă, sancțiuni și alte măsuri ca reacţie vizavi de anexarea Crimeei.

Acțiuni simbolice ale NATO, alăturate vizitelor la nivel înalt și ale oficialilor militari; exerciții pentru îmbunătățirea desfășurărilor de forțe inter-europene; precum si alți pași întreprinși pentru a liniști aliații și a combate sentimentele de descurajare, se vor dovedi esenţiale în această perioadă.

În mod interesant, acțiuni cum ar fi instalarea unor rachete anti-balistice în Polonia și Republica Cehă, destinate contracarării potențialelor sisteme iraniene, nu are nici o logică politică și militară întrucât Rusia are zeci de mii de arme nucleare cu rază scurtă împotriva cărora o mână de rachete este complet inutilă.

Nu suntem în anul 1938. Și nu trebuie să fie iar 1945 dacă înțelegem ce îl motivează pe Putin și care este motorul Rusiei și acționăm în consecință.

Harlan Ullman este preşedinte al Killowen Group, Senior Advisor la Atlantic Council și autor al Doctrinei militare „Șoc și Groază”.