Terorismul împotriva democrației

Aceasta pare să fie esenţa eternului conflict israeliano-palestinian, care, cel puţin până la închiderea ediţiei, s-a soldat cu peste 1.700 de morţi palestinieni şi 63 de soldaţi israelieni. De această dată. Se va sfârşi vreodată?

7 iulie 2014. Agențiile de presă din toată lumea confirmau inevitabilul: Israelul lansa primul raid al aviaţiei asupra a 15 ținte din Fâșia Gaza, „cartierul general” al insurgenților palestinieni. Motivul declanşator: uciderea a trei seminariști evrei de către Hamas.

„Tăişul protector”, după cum a fost numită operaţiunea declanşată de Israel, nu reprezintă decât cel mai recent episod sângeros din istoria pătată a confruntărilor dintre forţele israeliene și facțiunile arabe extremiste care au ridicat la rang de misiune profetică exterminarea statului evreu. Astfel, pacea iudeo-palestiniană care ar fi trebuit parafată anul acesta se transformă într-un coșmar pe viu, nedorit de Israel, care a încercat să îl evite, repudiat de comunitatea internaţională, dar alimentat de obsesia grupării islamice Hamas.

La o lună de la declanşarea acţiunii militare, bilanţul confruntărilor se conturează, tragic, drept cel mai sângeros din ultimul deceniu: peste 1.700 de palestinieni şi 63 de soldaţi IDF căzând victime atacurilor de ambele părţi.

Valoarea vieţii vs cultura morţii

Tradiția evreiască spune că, dacă salvezi un om, salvezi întreaga omenire. Înainte de operaţiunile sale, de pildă, armata îi avertizează pe cetăţenii din Gaza să evacueze zonele vizate printr-un număr mare de broşuri, apeluri telefonice, mesaje sms şi anunţuri lansate în mass-media arabă, oferind de multe ori instrucţiuni detaliate ale rutelor sigure. Totodată, punctele de trecere de la frontieră sunt deschise, în continuare, în ciuda tensiunilor crescânde, iar Israelul oferă electricitate, apă şi ajutor umanitar pentru Gaza, cu sute de camioane cu hrană, echipamente medicale şi bunuri, precum şi tone de carburant pe zi.

De altfel, în mod tradiţional, încă de la fondarea sa, în 1948, armata israeliană s-a călăuzit după o doctrină defensivă, menită să apere Israelul de numeroşii inamici arabi din regiune care au fost în dezacord total cu statalitatea poporului evreu.

La o analiză a tuturor războaielor şi operaţiunilor la care a luat parte IDF (mai bine de 10 la număr), se poate observa faptul că, într-o proporţie covârşitoare, acestea au avut caracter defensiv, Israelul neimplicându-se într-o ofensivă deliberată în niciunul dintre statele vecine.

Actualul conflict nu este cu nimic diferit de cele vechi, semănând izbitor de mult, sub aspectul motivelor declanşării operaţiunii militare din Gaza, cu Prima Intifadă din decembrie 1987.

Şi deşi motivul este similar, instrumentele folosite de către gruparea Hamas, de această dată, s-au diversificat, dispunând de un arsenal militar updatat provenit, cel mai probabil, din Siria şi Iran, ascuns în tunelurile de sub Gaza.

Printre armele folosite de Hamas se regăsesc rachetele Khaibar – cu o bătaie de 160 km, rachete Qasam – bătaie 10 km; Grad – 20 km; Fajr – 45 km; Fajr5 – 75 km. Dintre acestea, rachetele Khaibar sunt şi cele mai periculoase, având o rază mai mare de acţiune, şi putând atinge oricare dintre oraşele cele mai populate: Ierusalim, Tel Aviv, Haifa.

Chiar în ciuda acestui arsenal pe care şi l-a îmbunătăţit de la an la an, Hamasul nu se poate compara cu dotarea Israelului, a patra putere militară a lumii. Știind că în plan real este o luptă pierdută apriori, liderii organizației teroriste folosesc femeile şi copiii palestinieni drept scut uman pentru a putea, ulterior, să strige lumii despre „crimele” comise de Israel. A muri drept martiri în Palestina este un cult pentru copiii îndoctrinați de mici, dar mai ales pentru mamele acestora, iar Hamasul exploatează inuman această mentalitate.

Celebrul sociolog sirian Wafa Sultan vede „imposibil pentru o națiune care-și educă copiii întru moarte și martiriu, pentru a se face iubiți de Creator, să-i învețe în același timp și dragostea de viață”. Are viața vreo valoare pentru o societate care inoculează copiilor săi ideea că trebuie să ucidă sau să fie uciși pentru a merge în Paradis?

„De la începutul operațiunii israeliene în Gaza, sunt bombardată de mesaje electronice venind de la cititori musulmani care-mi cer părerea asupra evenimentelor din Gaza. Nu sunt interesată de ce se petrece, în schimb sunt interesată ce-i motivează pe cei care-mi scriu. Sunt convinsă că motivul nu e condamnarea ororii, nici condamnarea morții violente din Gaza. Căci, dacă motivul era cu adevărat condamnarea crimelor, aceiași cititori ar fi trebuit să se manifeste și în alte ocazii în care viața a fost amenințată.

Cei care condamnă masacrul din Gaza, apărând viața ca și valoare, ar fi trebuit să-mi ceară părerea de fiecare dată când această valoare a fost amenințată. Mai mult de 200.000 de musulmani algerieni au fost masacrați de alți musulmani algerieni în acești ultimi cincisprezece ani, fără ca vreun musulman să se emoționeze.

Femei algeriene violate de către islamiști au mărturisit și povestit că violatorii se rugau întâi și îl implorau pe Profet înainte de a-și viola victimele.

Mai mult de 20.000 de cetățeni sirieni musulmani au fost masacrați de autorități (la Hama, în 1983) fără ca vreun musulman să reacționeze și fără ca vreunul să-mi ceară părerea asupra acestor masacre etnice. Musulmani s-au detonat în hoteluri iordaniene omorând musulmani inocenți care celebrau căsătorii, simbol al vieții, fără ca vreo manifestație să se organizeze undeva în lume și fără să mi se ceară părerea.

În Egipt, islamiști au atacat recent un sat copt și au masacrat 21 de țărani, fără ca măcar un singur musulman să denunțe această crimă. Saddam Hussein a îngropat de vii mai mult de 300.000 de șiiți și kurzi, promițând să facă și mai mult, fără ca un singur musulman să reacționeze și să denunțe aceste crime. În timpul celor mai puternice bombardamente din Gaza, o femeie musulmană, fidelă și pioasă, s-a detonat în Irak într-o moschee șiită, ucigând vreo treizeci de inocenți, fără ca media sau musulmanii să se emoționeze. Acum câteva luni, Hamas a omorât unsprezece persoane ale aceleiași familii palestiniene, acuzate de apartenență la Fatah, fără să se organizeze manifestații în Europa sau în lumea arabă și fără ca vreun cititor să-mi scrie și să-mi trimită protestele sale”, a scris pe blogul său Wafa Sultan, lansând astfel şi comunităţii internaționale un apel la căutarea adevărului din spatele propagandei teroriste.

Șeful Marelui Stat Major, Benny Gantz, în mijlocul soldaților IDF
 

Regatul subteran al terorii

Adânc, sub pământul de la granița beligeranților, o altă lume şi-a făcut loc: Gaza de sub Gaza. Acolo, în tuneluri, Hamas a stocat mii de rachete, majoritatea aşezate strategic sub locuinţele populaţiei sau obiective publice (şcoli, spitale).

Pentru a anihila această uriașă rețea subterană – numită de strategii de la Tel Aviv „a doua Gaza” –, armata israeliană pregătește de ani întregi unități speciale, comandouri de „șobolani” antrenați să contraatace insurgenții palestinieni prin propriile lor mijloace.

La umbra justificată a nevoii distrugerii tunelurilor de sub Gaza construite de Hamas, Israelul ar avea puterea logistică să demareze o operaţiune în forţă ca să anihileze pentru totdeauna gruparea islamică. Şi totuşi, nu o face. De ce?

Răspunsul trebuie căutat în codul moral al statului evreu, consideră Haviv Gur Rettig, jurnalist la Times of Israel.

„Grija trupelor IDF pentru civilii palestinieni şi reţinerea în a lansa atacuri dure sunt înrădăcinate în moralitatea israeliană. Dar nici măcar nu trebuie să credem această ipoteză ca să înţelegem motivul pentru care Israelul încearcă să nu rănească civili. Strict din punct de vedere tactic, suferința populaţiei palestiniene micşorează, în fapt, fereastra politică a Israelului de operare împotriva grupării Hamas”, a declarat Rettig pentru Q Magazine.

Desigur, cu Hamas operând din cadrul zonelor și structurilor civile – situație recunoscută și condamnată în mod repetat de ONU –, acest fapt devine mult mai dificil.

Democraţie pe câmpul de luptă

Modernizarea rapidă a statului şi asumarea valorilor democratice, printre care şi liberalizarea economiei, au permis Israelului să investească în dezvoltarea armatei şi dotarea acesteia cu tehnologii moderne.

„Democrațiile tind să aibă culturi democratice şi în armatele lor. Atunci când un pluton de infanterie sirian merge în luptă, locotenentul de comanda stă în spate. Treaba lui este de a trage oamenii lui, dacă aceştia fug sau dau semne de slăbiciune. Atunci când un pluton de infanterie israelian intră în luptă, însă, comandantul este în față. Treaba lui este de a ajuta oamenii, dându-le curaj prin exemplul pe care îl oferă. Acest tip de structură face ca soldații IDF să fie mult mai angajaţi și mai agresivi pe câmpul de luptă”, susţine Haviv Rettig. Jurnalistul este de părere că avantajul militar al Israelului stă, în primul rând, în democrația sa.

Pe de altă parte, Hezbollah și Hamas privesc această democraţie ca un dezavantaj, fiind asimilată unei demonstraţii de slăbiciune. Democrațiile sunt slabe, este de părere Hassan Nasrallah, liderul mişcării şiite libaneze Hezbollah.

Răscumpărarea captivilor

Când se înrolează în IDF, la 18 ani, recruţilor li se spune că „armata israeliană nu lasă soldaţii răniţi pe câmpul de luptă” şi, chiar dacă sunt luaţi prizonieri, „statul şi armata vor face tot posibilul pentru a-i aduce acasă”. Aceste principii fac parte atât din cultura organizaţională a armatei, cât şi din cultura societăţii israeliene. Conceptul „pidyon shevuyim”, răscumpărarea captivilor, este foarte important în legea religioasă, halakha.

Moise Maimonide, cel mai important înțelept al Iudaismului din perioada medievală a istoriei, a scris că eliberarea captivilor precede până şi hrănirea celor săraci, întrucât primii sunt în pericol existenţial. De altfel, regula este atât de importantă încât evreii rostesc, de două ori pe săptămână, o rugăciune pentru reîntoarcerea acasă a soldaţilor săi luaţi prizonieri. În lumina acestui cod principial, pe timp de război, Israelul a plătit scump pentru viaţa şi libertatea militarilor săi.
După războiul din 1956, de exemplu, Israelul a returnat 5.500 de soldaţi egipteni luaţi prizonieri, pentru patru soldaţi israelieni, cel mai mare schimb negociat vreodată de o ţară. Jocul s-a schimbat, însă, în prezent fiind ceruţi la schimb terorişti care au comis atacuri sângeroase.

Pe 14 martie 1979, Avraham Amram, soldat evreu capturat în Liban, a fost eliberat, în schimbul a 76 de membri ai Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, dintre aceştia 20 săvârşind atacuri soldate cu victime israeliene. La 22 mai 1985 a avut loc implementarea faimoasei „Înţelegeri Jibril”. Trei soldaţi israelieni, Yosef Grof, Nissim Salem, Hezi Shai, la schimb pentru 1.150 de terorişti, returnaţi Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.

De departe cel mai spectaculos schimb are loc în octombrie 2011, când Israelul eliberează 1.027 de deţinuţi palestinieni din închisorile sale pentru soldatul Gilad Shalit, capturat în 2006 de către Hamas.
Schimbul istoric demonstrează că Israelul operează cu alte valori în ceea ce priveşte protecţia pe care o oferă militarilor săi, şi nu numai. Înţelegerea care îl priveşte pe Gilad Shalit, cât şi pe ceilalţi soldaţi din IDF, este o manifestare a contractului nescris între statul Israel şi cetăţenii pe care îi recrutează în armată.
Un stat care valorifică viaţa unui soldat indiferent de preţ este un stat care valorifică cultura vieţii şi care îşi ţine promisiunile, fie ele şi nescrise. Cum poate fi el atunci numit stat terorist?