Eliberarea Generalului

În mod paradoxal, deși a fost degradat, cel mai natural apelativ care stă pe buzele oricui îl întâlnește sau vorbește despre el în absenţă este generalul… Stănculescu. Sunt oameni cărora nimeni şi nimic nu reușește să le şteargă atributele.

Cum este libertatea din afara închisorii?

Deocamdată nu am simţit-o. Când am ajuns acasă, am suferit un accident în urma căruia am fost spitalizat trei săptămâni. La ieşire, mi-am dorit să fac un tur al Bucureştiului. Am fost plăcut impresionat de tot ceea ce s-a realizat. Sunt conştient de vârsta mea biologică şi de nenumăratele boli de care sufăr şi încerc să-mi reiau cursul vieţii normale, să învăţ să merg şi să mă hrănesc sănătos, să-mi ofer mici plăceri sufletului meu în limita bunului simţ. Vreau să uit anii petrecuţi la Jilava.

Nu vreau să-mi descrieți anii şi nici măcar zilele din închisoare. Ci doar momentele pe care le mai țineți minte… cele pe care le veți ține minte mereu!

Înainte de toate, aş vrea să mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, care mi-au scris. Pe mulți dintre ei nu i-am cunoscut vreodată personal. Sunt oameni care au crezut în mine şi în nevinovăţia mea. Le mulțumesc prietenilor care m-au vizitat în penitenciar şi m-au susţinut.

De asemenea, omului care a fost omniprezent, prietena mea Elena, care m-a vizitat săptămânal timp de cinci ani şi şase luni şi mi-a asigurat tot suportul moral şi material, mi-a dat echilibrul esenţial într-o societate normală, dar mai ales în situaţia grea în care mă aflam. Aş aminti şi cadrele medicale care au fost destul de prompte în minutele de cumpănă ale sănătăţii mele. Dar nu voi uita niciodată umilinţele la care am fost supus de către organele de pază şi ordine care m-au percheziţionat la pielea goală de două ori într-un interval scurt, după ce aveam ora de vizită. Voi ţine minte aceste neplăceri sau întâmplări pentru totdeauna. La fel cum voi ţine minte şi ziua de 21 mai a.c., când acelaşi judecător care în procesul de întrerupere a detenţiei pe motive medicale a respins cererea, la recursul eliberării condiţionate a avut verticalitatea să ia o decizie corectă.

Această condamnare v-a luat ani din viață, v-a luat gradul militar, dar nu v-a luat demnitatea! Cum ați păstrat-o?!

Nu doar că mi-a luat ani din viaţă, dar a contribuit la înrăutăţirea stării mele de sănătate. Despre demnitate, aceasta mi-a fost dată de Dumnezeu, am trăit cu ea în orice situaţie, în libertate sau în închisoare, şi voi pleca cu ea.

Legat de gradul militar, consider că nicio justiţie nu poate să-mi ia pregătirea profesională începută la 10 ani în liceul militar, şcoala militară şi Academia Militară, urmată de cursul post-academic şi experienţa de 45 de ani la comandă. După ştiinţa mea, degradarea poate fi făcută de preşedintele care mi-a acordat-o prin decret, în 1968, de Ceauşescu, şi ultima de general cu patru stele acordată de preşedintele Iliescu, în 1991.

Care vă sunt prietenii şi oamenii care vă iubesc pe dumneavoastră, cel în dreptul căruia scrie „condamnat pentru omor deosebit de grav”?

În primul rând, omul necunoscut care din iubire şi respect îmi strânge mâna pe stradă şi îmi mulţumeşte pentru tot ce am făcut. În al doilea rând, oamenii care au venit în viaţa mea şi au fost solidari cu mine din momentul calvarului la care am fost supus. În mod special, prietena mea Elena. A făcut enorm pentru mine, mi-a fost alături în cele mai grele momente, când însăşi familia mea m-a renegat. Ca să fiu mai exact, în cei cinci ani şi jumătate de detenţie, copiii mei nu s-au deranjat să mă vadă, deşi în calitatea mea de părinte le-am asigurat condiţiile de educaţie, de trai şi nu numai…

Această experienţă mi-a demonstrat cât de multe faţete pot avea oamenii. Atunci când eşti în cumpănă, unii dintre ei nu au nimic de oferit sau de dat, îţi întorc spatele, iar alții sunt îngeri divini în generozitatea lor.

Ce mai așteptați de la timpul rămas?

Eu nu ştiu cât a mai rămas, o ştie doar Dumnezeu. Îmi doresc să fiu sănătos, să mă pot deplasa şi să am mintea limpede!

Știu că în preajma condamnării ați avut o întâlnire cu președintele Băsescu la care nu ați deschis subiectul. Vedeți posibilă o condamnare a acestuia, chiar nevinovat fiind, așa cum vă considerați şi dumneavoastră?

Întâlnirea cu preşedintele Băsescu a fost una de curtoazie, şi, cum spunea cineva, „Tăcerea este de aur”. Interpretaţi acest răspuns! Față de condamnarea preşedintelui Băsescu, numai Dumnezeu poate şti ce va fi. Este o chestiune de şansă.

Ce ați vrea să rămână după dumneavoastră?

Doresc ca Dreptatea şi Adevărul, două elemente foarte greu de definit mai ales în România zilelor noastre, să triumfe.Ne trebuie atât de puţin pentru a fi fericiţi, încât uităm de noi, în goana nebună după acumulări şi putere. Uităm cu toţii că suntem trecători. Şi aş mai vrea ca după mine, ţara mea să aibă parte de pace, dragoste şi armonie. Sunt sceptic însă!

Judecătorul Mihai Radu Roman de la Tribunalul Ilfov este cel care a decis eliberarea generalului Stănculescu. Paradoxal, tot el este cel care, în urmă cu aproximativ un an, respinsese aceeași cerere, fundamentată însă atunci pe motive medicale. În motivarea sa, judecătorul Roman scrie că instanța de fond de la Judecătoria Sectorului 4, care a respins inițial cererea lui Victor Stănculescu, „a constatat că, deşi a fost recompensat o dată pe perioada detenției (în ianuarie 2012) şi a participat la o serie de programe educaţionale, recompensa obţinută şi participarea despre care s-a făcut vorbire anterior nu reprezintă dovezi temeinice şi suficiente de îndreptare”. În același timp însă, instanța de fond nu indică (deloc) despre ce alte ,,dovezi temeinice şi suficiente de îndreptare” ar mai fi putut să fie vorba în comportamentul petentului, în condițiile concrete în care petentul, nu din rea-credință, ci din cauza vârstei sale înaintate şi a problemelor de sănătate (atestate în scris – fila 19 la ds. de fond) nu a putut să presteze nicio activitate lucrativă care să îl pună în situația de a obține şi alte recompense în timpul executării pedepsei.

În acest sens, în dezacord cu instanţa de fond, judecătorul Mihai Radu Roman a constatat că Victor Stănculescu „a avut un comportament corespunzător pe timpul detenţiei deoarece a fost recompensat o dată şi nu a fost niciodată sancţionat disciplinar şi, în plus, a participat la 15 programe cu caracter educaţional (deși nivelul său de instrucție școlară şi culturală era peste nivelul general de instruire al acelor programe cu caracter educaţional sau concursuri tematice…), ceea ce vădeşte în plus bună-credință a condamnatului în sensul respectării disciplinei din cadrul penitenciarului. Instanța de fond a mai constatat că „circumstanţele particulare ale deţinutului astfel cum au fost reţinute denotă faptul că acesta nu întruneşte condiţiile pentru a fi liberat condiţionat şi, mai mult decât atât, această măsură nu este în prezent nici oportună”. „Dar instanța de fond nu indică (deloc) care sunt acele «circumstanţe particulare ale deţinutului» care fac ca acesta să nu aibă vocație concretă la liberarea condiționată. De asemenea,  în acest context, instanța de fond nu motivează (deloc) de ce (pentru ce motive…) măsura liberării condiționate nu este în prezent oportună în ceea ce îl privește pe condamnatul Stănculescu Victor Atanasie”, se arată în motivarea Tribunalului Ilfov.

În mod interesant şi remarcabil, judecătorul Mihai Radu Roman reţine că  infracțiunea comisă de generalul Stănculescu „s-a datorat şi unei situații absolut excepționale (şi,în principiu, irepetabile…) – e vorba despre Revoluţia anticomunistă a românilor din decembrie 1989.”