Francesca Velicu, urmașa Alinei Cojocaru

Francesca Velicu este, la 19 ani, deja o vedetă în marea lume a baletului.
Într-un singur an, a ajuns să stea la English National Ballet, a apărut în roluri de solistă, a dansat în Japonia și la Buenos Aires. Este considerată noua Alina Cojocaru.

Am ajuns aici pentru că am avut mulţi oameni care m-au ajutat, de la profesoara mea, doamna Ana Carianopol, de la Liceul Floria Capsali, la Tatiana Gateva, de la Academia de Balet Bolshoi. Dar în spatele carierei mele sunt doi oameni providenţiali – mama și Iohan Kobborg.

Ce ai luat cu tine pentru totdeauna de la Academia Bolshoi,  la 16 ani?

Atitudinea faţă de artă. Să fii cât mai bun este cea mai importantă aspiraţie, iar acolo am învăţat pentru prima dată că baletul nu poate fi un job. Dacă nu trăiești cu certitudinea că faci artă, dacă nu ai devoţiune și o mare plăcere, nu ai cum să atingi performanţa. Nu poţi trece de durerile imense ale corpului. Doar îţi faci praf picioarele. Și poţi ceda și psihic. Dar, dacă depășești asta…trăiești doar emoţii. Pe scenă.

După Bolshoi, erai încă elevă de liceu și ai apărut solistă pe scena Operei din București.

Nu împlinisem încă 18 ani și… m-am întâlnit cu idolii mei, Alina Cojocaru și Iohan Kobborg. De la trei ani îi știam, le dusesem flori pe scenă, iar acum ajunsesem să lucrez cu ei. Iohan Kobborg m-a lansat. Mi-a dat cea mai mare încredere în mine. Și acum, când am nevoie de un impuls, când e dificil, mă încarc din perioada în care m-am pregătit cu el. Don Quijote, Teme și variaţiuni și multe alte spectacole în care am fost solistă… nici nu visam vreodată. Am urcat pe scena Operei din București, la mine acasă, unde știam mirosul și atmosfera de când luam primele lecţii de balet. Este teatrul pe care îl iubesc cel mai mult.

Solistă la Londra în primul sezon, la primul contract?

La Londra este o competiţie imensă, iar eu am noroc. Am lucrat la o mare producţie a companiei de la Londra, Giselle, realizată de Akram Khan. Am avut șansa să lucrez cu marii coregrafi din toată lumea, cu Tamara Rojo. Dar orice provocare o trăiești în deplină solitudine. Orice rol și în orice producţie dansezi, ești doar tu, cu tine, cu plăcerea și cu efortul tău.

Cum te vezi la 25 de ani? Dar la 40?

La 25 de ani vreau să dansez pe marile scene ale lumii Manon, Julieta și Giselle. Vreau să trăiesc viaţa pe deplin. Să nu fiu singură, eu niciodată nu sunt singură. Să trăiesc o mare iubire. Și vreau să mă retrag atunci când sunt în forma mea maximă. Lumea să mă ţină minte la apogeu. Când nu voi mai face balet, voi face tot artă – probabil pictură, design sau fotografie. Nu mă tem de nimic. Am avut o copilărie fericită, în familia perfectă. De aici îmi iau energia. Și din muzică – Șostakovici, Chopin, Massenet.