Povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle

Dragobete aduce în fiecare an o explozie de manifestări de iubire. Fără îndoială, povestea de dragoste dintre poetul Eminescu şi Veronica Micle este una dintre cele mai frumoase și memorabile.

• Oana Gheorghiu anunță care sunt primele companii de stat ce vor fi restructurate, lichidate…vândute. PSD: Atentat la siguranța națională a statului român
• Ficțiunea sancțiunilor: Europa continuă să cumpere gaz rusesc
• Inflație fără precedent de interviuri ale judecătorilor CCR. Oare ce îi sperie?
• Ilie Bolojan pune presiune pe români. Guvernul a adoptat o nouă măsură menită să-i facă de râs public
• Procurorul Emilian Eva încearcă să scape de condamnarea pentru luare de mită

Ea, fată de cizmar. El, fiu de căminar. Ea, muză. El, poet mare. Veronica Micle și Mihai Eminescu au avut una dintre cele mai  pătimașe și furtunoase relații de iubire.

Citește și: Drama marelui Eminescu

Veronica avea o influență extraordinară asupra lui Mihai, asupra artei sale lirice. După ce s-a stabilit la Iași, în 1874, Eminescu a început să frecventeze salonul Veronicăi Micle, căsătorită pe atunci cu avocatul Ștefan Micle. Timp de doi ani, cei doi au purtat o corespondență în termeni foarte ceremonioși.

Dintr-o scrisoare adresată de Eminescu Veronicăi, datată 1876, el îi mărturisește că timp de doi ani a iubit-o pătimaș de la distanță.

„Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.(…) d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”, scria Eminescu în 1876.

Situația aceasta se schimbă atunci când Veronica îi dăruiește lui Eminescu o oră de intimitate, într-o perioadă în care Ștefan Micle fusese nevoit să plece din Iași.

Acest moment de cotitură în evoluția relației dintre cei doi este notată de Eminescu.

„Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea”, scria Eminescu.

Urmează o perioadă plină de frământări sufletești, dar din acest moment, poeziile lui Mihai Eminescu se schimbă fundamental. Dacă până în februarie 1876, poeziile sale erau pline de revoltă, din acel moment poeziile sale încep să exprime iubirea: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele.

Într-un sfârșit, Eminescu reușește să se desprindă din mrejele Veronicăi și scrie poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:

„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Cumva-cumva, Veronica reușește să-l seducă din nou, să-l înlănțuie. Într-o scrisoare de dragoste, datată august 1876, marele poet îi scrie iubitei sale: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.”

Urmează din nou o perioadă în care momentele de fericire alternează cu momentele de disperare.

În octombrie 1877, cu pasiunea domolită, Eminescu se mută la București. De această dată, Veronica îi scrie o scrisoare în care îi explică de ce a ținut ascunsă relația lor, de ce – în ciuda sentimentelor – ea afișa indiferența față de el.

Află cine a spus că anul 1918 a fost „căderea şi înălţarea românităţii”

„Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”, scria Veronica Micle.

După moartea lui Ștefan Micle, relația lor se reia. Petrec împreună două luni de miere, septembrie și octombrie 1879. Încearcă chiar, din noiembrie, să-și întemeiez un cămin dar… lipsa banilor a avut un rol important în eșecul acestui demers comun. Scrisorile dintre cei doi sunt pline de reproșuri, cu amenințări de despărțire, gelozie etc

Când se considera neglijată, Veronica scria așa:

„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”

Iar Eminescu, când dorea s-o împace, scria așa:

„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorința de-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

În martie 1880, cei doi se despart. Despărțirea durează până în decembrie 1881. În toată această perioadă, Veronica îi scrie lui Mihai destul de des, el răspunzându-i rar, dar elegant. Geloasă, Veronica îi scrie că se va răbuna pentru că, în înțelegere cu Mite Kremnitz și Titu Maiorescu, a făcut-o de râs.

În decembrie 1881, Micle se duce la București pentru a-l întâlni pe Eminescu și reușește să îi redeștepte iubirea. Însă Veronica îl face gelos pe Eminescu după ce îi mărturisește că a avut o relație cu Ion Luca Caragiale.

La un moment dat, Eminescu i-a scris:

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Din păcate, nici acest episod de amor dintre Veronica și Mihai nu a fost mai fericit, ba mai mult, nu s-a deosebit cu nimic față de perioada anterioară. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii august 1882.