Diplomația română s-a abținut la ONU împotriva Pactului global pentru migrație pe care l-a semnat. MAE nu a făcut niciun gest pentru rechemarea ambasadorului României în SUA sfidând astfel poziția Senatului român.

Citeşte şi: Globalism și naționalism american în chestiunea siriană

ROMÂNIA NU ESTE DE ACORD CU PROPRIUL ACORD

Ministrul de Externe Teodor Meleșcanu lasă impresia că duce o politică fără caracter în raporturile cu partenerii externi și una fără vlagă în raporturile cu polii de putere din propriul minister de Externe.

Cum reacționează Președintele ALDE față de această situație? Este Călin Popescu-Tăriceanu cel care girează slăbiciunile acestei abordări? În orice caz ea se înregistrează și se impută în contul său electoral.

România s-a abținut la adoptarea Rezoluției prin care Adunarea Generală ONU și-a însușit Pactul global pentru migrație, semnat cu doar câteva săptămâni înainte inclusiv de ea însăși la Marrakesh, în Maroc. Aceasta în condițiile în care la un asemenea tip de scrutin abținerile se adaugă voturilor negative.

Prin urmare, România și-a manifestat la Marrakesh un acord cu care nu a mai fost de acord (sic!) la New York. Aceasta după ce MAE ne-a asigurat că nu se ridică niciun fel de probleme cu Pactul care, fie și validat de ONU, nu va produce niciun fel de efecte obligatorii pentru România și niciun fel de drepturi pentru sărmanii emigranți.

Prima întrebare care îmi vine în minte-pe care am adresat-o și oficial ministrului de Externe, împreună cu altele, și sunt încă în așteptarea răspunsurilor- este cea privind motivul unei asemenea schimbări de atitudine. Cu atât mai mult cu cât susținerea Pactului fusese un angajament asumat de Președintele României, Klaus Iohannis, față de Președintele Franței, Emmanuel Macron, în schimbul promisiunii celui din urmă de a retrage sprijinul francez la viitoarele alegeri prezidențiale românești pentru candidatul Dacian Cioloș. 

Administrația prezidențială a ținut chiar să anunțe printr-un comunicat de presă aprobarea dată de Klaus Iohannis  unui memorandum al Guvernului referitor la semnarea Pactului; ceea ce a fost interpretat la Washington ca o altă manevră antiamericană a Bucureștiului, în condițiile în care Președintele Trump, dar și o serie de state membre ale UE din vecinătatea României au refuzat să subscrie la Pact.

INUTILITATEA APROBĂRII UNUI PREȘEDINTE FĂRĂ PUTERI EXECUTIVE

Nu este clar dacă între timp la Palatul Cotroceni s-a aprobat modificarea memorandumului inițial. O aprobare, de altfel, inutilă câtă vreme Președintele doar reprezintă statul român, dar nu realizează politica externă a acestuia (care este de resortul Guvernului și al Parlamentului), și doar încheie tratate, în numele statului român, dar nu le și negociază, agreează și ratifică. Reprezentantul nu are cum da mandat reprezentatului, lucrurile stând exact invers.

Dacă Președintele Iohannis a fost lăsat din nou în afara jocului politic nu este nicio problemă, întrucât el s-a băgat neconstituțional în treabă, încercând să exercite competențe pe care nu le are.

DUPLICITATEA ROMÂNIEI ȘI BUNA CREDINȚĂ ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

Adevărata problemă stă în modul în care sub conducerea ministrului Teodor Meleșcanu, diplomația română de azi înțelege să respecte principiul bunei credințe în relațiile internaționale. Potrivit acestui principiu, printre altele, în cazul unor înțelegeri a căror punere în aplicare necesită proceduri speciale ulterioare agreării lor la nivelul negociatorilor, statele semnatare trebuie să se abțină de la gesturi care le întârzie ori îngreunează intrarea în vigoare, sau care fac dificilă, dacă nu chiar imposibilă, executarea lor. Dimpotrivă, părțile semnatare trebuie să ia toate măsurile pentru a garanta și accelera ratificarea acestora.

Încălcarea principiilor de drept internațional, împrejurare care vulnerabilizează state cu putere redusă precum România, este, în speță, și inutilă, întrucât România este parte a Pactului prin semnătura sa, iar nu prin Rezoluția Adunării Generale ONU, care l-a inclus în sistemul dreptului internațional, aprobându-l și fără votul românesc. Dacă dl Meleșcanu ar fi refuzat semnarea Pactului, România nu era în niciun fel legată de el, indiferent de ceea ce ar fi spus Rezoluția ONU. Așa, însă, indiferent de structura votului cu care ONU a adoptat amintita Rezoluție, aceasta îi este opozabilă și României ca stat semnatar.

Episodul amintește cumva de trișul practicat cu câțiva ani în urmă de cuplul Mircea Geoană, ministru de Externe, Cristian Diaconescu, secretar de stat la MAE, care după semnarea Tratatului privind Curtea Penală Internațională, au încheiat un acord cu SUA prin care se angajau să îi excepteze pe cetățenii americani de la aplicarea respectivului tratat, pentru ca apoi, să asigure UE, revoltată de trădarea României, că nu vor supune acordul în cauză ratificării Parlamentului român; ceea ce s-a și întâmplat. Duplicitatea are, deci, tradiții în diplomația română.

MOTIVELE PIRUETEI DOMNULUI MELEȘCANU

Sunt toate motivele să credem că, neavând tăria de caracter pentru a-i refuza Președintelui României punerea în aplicare a angajamentelor sale luate în afara țării și fără legătură cu interesele acesteia, și totodată speriat de reacția internă negativă la adresa Pactului pentru migrație, ministrul ALDE, Teodor Meleșcanu, a jucat la două capete, aderând la Pact prin semnătură și opunându-se la dotarea sa cu pondere politică, prin vot. Un derapaj de caracter din care un stat cu datele României nu poate ieși decât în pierdere.

Ar mai putea fi și o altă explicație pentru schimbarea de poziție a ministrului de Externe. Așa după cum s-a mai spus, Guvernul a acceptat exigențele franco-germane referitoare la susținerea Pactului pentru migrație, transmise prin intermediul Președintelui Iohannis, în speranța sau poate chiar contra promisiunii că nu se vor mai face presiuni externe și nu se vor mai alimenta rebeliuni interne care să împiedice preluarea președinției Consiliului UE de un executiv român format din PSD/ALDE. Când insurecția „vestelor galbene” a izbucnit în Franța (după un scenariu similar cu protestele mișcării #rezist de la București), iar instabilitatea politică a atins Germania, MAE român a crezut că este oportun și fezabil să se debaraseze de angajamentul luat, dând astfel și satisfacție opiniei publice române, până atunci ignorate.

Că o fi una, că o fi alta, esențială este impresia de joc dublu și de dublu limbaj ale diplomației meleșcaniene atât în relațiile cu partenerii externi, cât și în cele cu societatea românească. O abordare pe care mai toți o cred girată de Președintele ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu. În orice caz ea este decontată politicește de el.

Șeful politic al ministrului Meleșcanu și cel care l-a adus în Guvern, Președintele ALDE și al Senatului, dl Călin Popescu-Tăriceanu, a înregistrat în contul propriei credibilități paguba produsă de protejatul său și a mers mai departe cu speranța că valurile migrației nu vor lovi România până la ieșirea sa din viața politică. Politicienii de duzină califică acest tip de duplicitate ca abilitate; partenerii externi îi spun impredictibilitate; iar alegătorii o numesc necredibilitate. Cine oare va alege un candidat sau un partid care poartă pecetea lipsei de credibilitate?!

AMBASADORUL GEORGE MAIOR, AGENT DIPLOMATIC AL OPOZIȚIEI DIN ROMÂNIA ȘI DIN SUA

Mai grav și mai personal pentru dl Tăriceanu este, însă, un alt afront al colegului său de partid de la Externe, și anume cel legat de rechemarea ambasadorului României în SUA, George Maior.

Comisia de politică externă a Senatului a adoptat anul trecut în unanimitate un raport prezentat chiar de către Președintele acelei Camere, dl Călin Popescu-Tăriceanu însuși, prin care activitatea ambasadorului român în SUA, fostul director al SRI, George Maior, era aspru criticată și se cerea ministrului de Externe, Teodor Meleșcanu, să analizeze posibilitatea rechemării acestuia.

Problema esențială, sesizată perfect în documentul întocmit de dl Tăriceanu, ținea nu doar de comportamentul curent al ambasadorului Maior, cât de statutul său de fost director al SRI, calitate în care se apropiase nepermis de mult de acele cercuri ale FBI și ale Partidului Democrat american, aflate astăzi în opoziție deschisă cu Președintele SUA, Donald Trump, și cu Casa Albă. Din nefericire, senatorii constatau că și dacă percepția apropierii excesive de oponenții administrației Trump ar fi fost suficientă pentru a-i închide diplomatului român ușile acesteia, lucrurile mergeau cu mult mai departe.

Într-adevăr, senatorii reproșau faptul că George Maior luase poziție publică în favoarea personalităților ostile Președintelui Trump, precum și în defavoarea prietenilor politici ai acestuia, implicând astfel România în lupta politică internă din SUA; iar asta plasându-ne tocmai împotriva actualilor deținători ai puterii. De asemenea, în loc să susțină pozițiile Guvernului român pe lângă autoritățile americane, el se făcuse purtător de cuvânt al opoziției radicale din stradă și promotor al pozițiilor antiguvernamentale ale Ambasadei SUA de la București, ea însăși aflată sub controlul adversarilor Președintelui american. Pe această cale s-a încercat implicarea SUA în luptele politice interne din România, și anume de partea Președintelui Klaus Iohannis împotriva Guvernului PSD/ALDE. Ceea ce desigur a subminat structural și pe termen lung parteneriatul strategic americano-român, datând încă din 1996.

BINOMUL MAIOR-KLEMM, MOARTEA PARTENERIATULUI STRATEGIC ROMÂNO-AMERICAN

George Maior ar fi creat astfel, împreună cu omologul său american de la București, Hans Klemm, un front politic legând președinția română (atașată intereselor germane) cu Partidul Democrat american (de opoziție), în confruntare cu frontul unind președinția americană cu Guvernul român. Tandemul Maior-Klemm, pe calea dezinformării instituțiilor și opiniei publice americane, ar fi lucrat eficient și pentru a submina coeziunea celui de al doilea front.

La Washington s-a creat astfel convingerea că Guvernul PSD/ALDE este atât de corupt încât nu este frecventabil. La București, s-a construit imaginea unui Președinte american incompetent, imprevizibil și imoral, respins de electoratul profund și de aceea condamnat să rămână pentru prea puțin timp în funcție ca să merite a fi cultivat și susținut.

MAIOR, KLEMM, RUȘII ȘI JUSTIȚIA SELECTIVĂ

Pe de altă parte, în ambele capitale s-a acționat pentru a se acredita ideea că Palatul Victoria și Casa Albă au, în principal, în comun, înclinația de a ceda în fața pretențiilor Rusiei, alinierea la acestea fiind un act de trădare definit similar atât de justiția de pe Dâmbovița, cât și de cea de pe Potomac. De aceea abuzurile acestui tip de justiție ar fi trebuit acceptate, ele având scopuri patriotice.

Cătușele și condamnările fără proces echitabil ar fi fost prețul pe care națiunile respective trebuie să îl plătească spre a rămâne libere în raport cu Rusia. Când, de fapt, așa cum s-a văzut, lucrurile stau exact invers: politizarea justiției a vulnerabilizat statele afectate de ea în fața adversarilor externi, împiedicându-le să aibă o politică externă în serviciul interesului național. Este adevărat că în acest context colonizarea a venit din Vest mai degrabă decât din Est.

Președintele Trump ar fi fost ales cu ajutorul rușilor. Această arie a calomniei cântată nu doar de opoziția americană și de organizațiile soroșiste, ci și de procurorii trumpofobi împinși la înaintare de către acestea, nu a fost niciodată denunțată la București de ambasadorul Klemm. Legenda caracterului excepțional al corupției guvernanților români, care își caută impunitatea prin apropierea de Rusia, nu a fost niciodată negată ferm de ambasadorul Maior. Dimpotrivă, demonizarea Rusiei și a presupușilor săi agenți (desigur nedovediți) din România a fost premisa glorificării intervenției serviciilor secrete române în actul de justiție și al transformării trinomului SRI (dirijat de Maior și de adjunctul său generalul Coldea) – DNA/DIICOT – ÎCCJ în emul al FBI (dirijat de adversarii jurați al Președintelui Trump, dar parteneri de nădejde ai ambasadorului Maior) și în agentură de facto a establishmentului neoconservator democrato-soroșist american.

SENATUL CERE RECHEMAREA LUI MAIOR, DAR MELEȘCANU REFUZĂ

Evident că, în asemenea condiții, Casa Albă a privit către Guvernul român cu speranța că ambasadorul #rezist și pro-soroșist George Maior va fi cât mai curând rechemat în patrie, asemenea ambasadorului democrato-soroșist Hans Klemm. Numai astfel principalul canal diplomatic de comunicare între SUA și România putea fi decolmatat, iar parteneriatul strategic româno-american putea să revină la dinamica normală.

Iată motivul pentru care scrisoarea Senatului adresată ministrului de Externe Meleșcanu, atestând incompatibilitatea obiectivă (adică nu neapărat vinovată, dar tocmai de aceea inconturnabilă) a dlui George Maior cu funcția de ambasador al României în SUA și sugerând, pe cale de consecință, rechemarea sa, a trezit multe simpatii și speranțe la Washington.

Speranțele erau întărite de principiul diplomatic potrivit căruia nu poți menține ca ambasador într-o țară o persoană care și-a pierdut susținerea politică în statul pe care îl reprezintă, ca și de implicarea personală a Președintelui Senatului român în această operațiune. Dimensiunea așteptărilor măsoară dimensiunea deziluziei față de indiferența cu care Teodor Meleșcanu a tratat mesajul senatorilor. Aceasta nu poate avea o altă interpretare decât ca fiind sprijinul acordat de Guvernul român, împotriva propriului Parlament, pentru ambasadorul său anti-Trump.

TĂRICEANU, VICTIMĂ COLATERALĂ A UNEI DIPLOMAȚII EȘUATE?

Pe acest fundal, subminarea Inițiativei celor trei mări prin invitarea Germaniei la Summitul de la București, sau susținerea Pactului pentru migrație în opoziție cu opinia fermă a administrației americane (ambele bricolate de ambasadorii Maior și Klemm, alături de cercurile de interese euro-atlantice favorizate de ei și favorabile lor), au fost citite la Casa Albă, dacă nu neapărat ca expresie a conivenței Președintelui Iohannis cu Guvernul Dăncilă, cel puțin ca probă că acest Guvern este prea slab, prea miop, prea timid și prea tranzacționist pentru a fi un aliat serios al administrației Trump. Așa se explică distanțarea celei din urmă de România și punerea la frigider a parteneriatului nostru cu SUA.

Adică un imens eșec de politică externă al cărui responsabil este ministrul Teodor Meleșcanu, dar care va fi imputat Președintelui ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu. Cel din urmă acuzabil fie de duplicitate (a cerut una, ca raportor al Comisiei de politică externă a Senatului, dar l-a lăsat pe Meleșcanu să facă alta), fie de incapacitatea de a-și dirija miniștrii (Meleșcanu răspunzând altor comenzi politice și fiind susținut de alte forțe decât cele ale conducerii ALDE). Sfidarea Senatului și a Președintelui său de către ministrul de Externe român au grave consecințe ce nu pot fi escamotate și pune președinția, ca și președințiabilitatea dlui Tăriceanu sub un uriaș semn de întrebare ce nu poate fi ocolit.

Indiferent de marile calități diplomatice ale lui Teodor Meleșcanu, pe care revista Q Magazine nu a ezitat să le laude în trecut, este limpede acum că domnia sa a obosit sau a atins limitele libertății sale de gândire și acțiune sau toate la un loc, ajungând să fie o parte a problemei, iar nu o parte a soluției politicii externe românești. Menținerea sa în Guvern (la fel cu menținerea la Washington a unui ambasador fără susținere politică națională) cu sprijinul neprecupețit al Președintelui Tăriceanu este inexplicabilă, altfel decât prin complicitatea acestuia la perpetuarea unei politici externe în cel mai bun caz inexistente, iar în cel mai rău antiromânești.

Este dl Tăriceanu, altminteri unul dintre cei mai distinși și mai articulați lideri politici ai momentului, arhitectul acestei complicități sau prizonierul ei? Numai viitorul ne-o va spune. Acest viitor nu mai arată însă atât de bine pentru Călin Popescu-Tăriceanu. Din păcate…