Jurnal de Provence

M-am reîntors în Provence pe urmele pictorilor și ale papilor, plutind cu vântul deasupra Rohnului și încercând să descifrez catrenele misterioase ale lui Nostradamus. Sudul Franței rămâne o destinație în care i-aș trimite pe toți cei dragi. Are cultură, are culoare, are gasrtonomie, are mare, vii și vin rosé, are istorie, artă și căsătorii celebre încheiate aici.

CARIERELE DE PIATRĂ DIN LES BEAUX-DE-Provence

Din 2012,  mai mult de trei milioane de oameni din lumea întreagă au vizitat Carierele de piatră de la Les-Beaux-de-Provence, plonjând în marile capodopere ale lumii. Cei mai importanți artiști sunt omagiați aici, în fiecare an, într-o formă care îmbină vechiul și noul, clasicul și modernul.  Parcă Dumnezeu a vrut să-mi facă un dar, știindu-mă îndrăgostită de Vincent Van Gogh, a cărui dramă mă locuiește permanent, și anul acesta a venit rândul geniului fascinat de Provence.

În urmă cu câțiva ani am văzut la Roma expoziția multimedia „Van Gogh alive” (pe care vă conjur s-o vedeți lunile următoare la Valencia și din octombrie în Suedia și apoi în Norvegia), iar cea organizată acum la Carrieres de Lumieres părea să nu mai promită nimic suprinzător.

Am luat bilete din timp, pe internet,  să evit cozile în soare și după ce am deschis ușa săpată în piatră, am intrat pur și simplu într-o altă lume. Imaginați-vă 7000 de m² în interiorul unei cariere de piatră din care au rămas doar pereții gigant pe care sunt proiectate, în ansamblu și în detaliu, Floarea soarelui, Noaptea înstelată, chipurile Mâncătorilor de cartofi sau Irișii pictați în grădina azilului Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Remy-de Provence! Este ca senzația unui salt de sus, de foarte de sus, într-un ocean adânc în care te scufunzi și din care te copleșesc culoarea, puterea unei priviri triste, lanurile de grâu și muzica, de la clasică la modernă, care accentuează în tine efectul vizual.

 Experiența este copleșitoare și te simți mic nu doar la propriu, cum ești în fața pereților înalți de sute de metri, ci și la figurat. Sentimentul este cu atât mai profund cu cât știi că trăiești tragedia unui pictor care nu a reușit să vândă în timpul vieții decât un singur tablou, și acela pe bani puțini, pentru ca o sută de ani mai târziu, doar Portretul Doctorului Gachet să fie cumpărat cu 82 de milioane de dolari.

Gianfranco Ianuzzi, directorul artistic al expoziției, declara pentru programul evenimentului că ceea ce și-au dorit organizatorii a fost „să ducă publicul într-o călătorie prin artă într-o manieră diferită”, că ea nu este una pedagogică și că nu respectă neapărat cronologia, ci redă parcursul artistic al celebrului artist care vine din Olanda, trece prin Paris, apoi descoperă culorile și lumina Provenceului.

Pentru cei care nu știu, aș aminti că Van Gogh s-a apucat de pictură abia la 28 de ani, încurajat de fratele său, Theo, de care va rămâne legat până la sfârșitul vieții, și a murit la 37 de ani, printr-un gest suicidal. În acest timp a pictat 500 de tablouri.

În 1888 sosește în Provence și locuiește la Arles și la Saint-Remy-de-Provence. În doar un an, pictează aici 350 de tablouri, iar în ultimele luni de viață, chiar un tablou pe zi.

Van Gogh a fost un om chinuit interior, un geniu neînțeles, un introvertit nefericit de faptul că talentul său nu este recunoscut, măcinat de cheltuielile pe care fratele său era obligat să le suporte pentru ca el să poată trăi și picta.

„Atât printr-un chip, cât și printr-un peisaj, aș vrea să exprim nu o melancolie sentimentală, ci o durere profundă. Ceea ce-mi doresc, în final, este să ating acel punct în care oamenii să spună: acest om simte profund și simte delicat”, îi scria pictorul fratelui său, în aprilie 1882, în timp ce, cu câțiva ani înainte, făcuse un elogiu omului încercat de viață: „Cel care trăiește sincer, care suferă adevărate dureri și deziluzii, dar care nu se lasă distrus de ele, are mai multe merite decât cel care a avut mereu vânt din pupă și care a cunoscut prosperitatea.”

 SOARELE AMIEZII

În timpul șederii sale în Provence, Van Gogh a fost preocupat de viața țăranilor culegători de grâu, așa cum fusese cândva de cea a minerilor. Chiar dacă în La Meridienne Van Gogh redă fidel detaliile naturii moarte din prim plan, el alătură într-un fel original contrastele cromatice între culori complementare precum galben-portocaliu și bleu-violet într-o manieră expresivă.

Anii 1884-1885 sunt marcați de o pictură sumbră, mistică. Van Gogh trăiește la Nueven în Brabant și pictează țărănii într-o manieră aproape grotescă, cu trăsături puternice, grosiere. Mâncătorii de cartofi redau naturalismul picturii olandeze, în culori sumbre, cenușii, un clar-obscur domină scena, fețe marcante, maniere rudimentare, trupuri încovoiate de muncă, și totuși nu lipsește tandrețea din priviri, o realitate dură, dar profund umană.

„Acești oameni care au muncit pământul cu mâinile lor, aceleași mâini cu care pun farfuriile, și-au câștigat în mod cinstit hrana zilnică”, îi scria Van Gogh lui Theo.

FLOAREA SOARELUI

În 1891, scriitorul Octav Mirbeau cumpără de la părintele Tanguy Floarea soarelui și Irișii lui Van Gogh cu 600 de franci. Revândute de mai multe ori, aceste tablouri stabilesc recorduri mondiale și contribuie la gloria postumă a autorului lor. Ambele aparțin de-acum iconografiei vangoghiene  și gustului său pronunțat pentru japonezisme. Niciun alt pictor nu avea să mai dea acestor flori o asemenea expresivitate și nici să transforme natura moartă în tablouri vivante, până într-acolo încât postura cvasi-antropomorfică să evoce mișcarea vieții.

În august 1888, pictează o serie de 7 tablouri cu floarea soarelui pe care le recopiază în ianuarie, cu scopul de-a îmbrăca în soare pereții albi ai atelierului său și ai camerei în care avea să-l primească pe Paul Gaugain la Arles. Internat în azilul din Saint-Remy-de-Provence, Van Gogh pictează în grădină un balet al irișilor mișcați de vânt.

În martie 1886, Vincent Van Gogh sosește la Paris și se instalează la fratele său, în rue Lepic, în Montmartre, pentru doi ani. Aici este fieful artiștilor – Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Signac, Paul Gaugain. Cei care au vizitat capitala Franței știu deja cartierul, cu siguranță. În contact cu aceștia, stilul pictural al lui Van Gogh, amprentat încă de un academism  realist și de clar-obscurul tipic flamand, evoluează spre impresionism. Van Gogh își eliberează paleta de culori, adoptă tonuri de alb-gri, inventează propria sa tehnică de lovitură de pensulă și împinge motivele tablourilor sale în perimetrul montmartrian cu morile sale de vânt și cafenelele pline. Datorită lui Emile Bernard și lui Paul Signac, îl cunoaște pe Pere Tanguy, comerciant de culori și de tablouri.

La el descoperă Van Gogh lucrările lui Cezanne și primele stampe japoneze. La 19 februarie 1888, Van Gogh părăsește capitala și ajunge în Provence, lăsându-l în urmă pe fratele său, Theo, cu care va coresponda până la finalul vieții.

De altfel, Scrisorile lor au fost publicate și în limba română și sunt elocvente pentru portretul interior al celui despre care mulți cred că este doar nebunul care și-a tăiat urechea.

Van Gogh ajunge la Arles în 20 februarie 1888, în căutarea unui tărâm mai luminos și mai plin de culoare. Se instalează, la început, în Cafe de la Gare, înainte de a ocupa Casa galbenă. Pictorul este fascinat de peisaje, de oraș, de cafenele, de nopțile înstelate. Pictează celebra serie cu floarea soarelului cu galben strident aproape ton pe ton.

Locuitorii sunt atât de atipici încât ei vor deveni seria de portrete expresive numită Arlesienii, în costume locale și în care poștașul Rolin este pictat în uniformă. Van Gogh visează să fondeze aici o comunitate de artiști în care să fie uniți frățește de experiențele și de căutările lor, un Atelier de Prânz, însă doar Gaugain dă curs invitației sale și i se alătură la Arles, în septembrie. Coabitarea electrică dintre cei doi duce la un episod de ceartă violentă în care Van Gogh își mutilează lobul urechii.

 Noaptea înstelată

 „Îmi trebuie o noapte înstelată cu chiparoși sau poate un lan de grâu”, îi scria Van Gogh lui Theo.

De la sosirea sa la Arles, pictorul are această obsesie. „Deseori am senzația că noaptea este încă și mai plină de culori decât ziua!”, adaugă el. În septembrie 1888, Van Gogh pune în practică gândul obsesiv și pictează două tablouri, Cafeneaua noaptea și Cafeneaua seara, unde, pentru prima dată, apare tema nopții înstelate.

Mai mult, realizează apoi un tablou dominat de un albastru închis-violet puternic, unde cerul plin de stele strălucitoare se reflectă în apele Rhonului, pictură care va fi prezentată la Salonul independenților în 1889.

Internat la Saint Remy-de Provence, pictorul ne dăruiește, într-o ultimă noapte înstelată haotică, viziunea să cosmică a unui cer agitat, constelații sa halouri luminoase purtate de vârtejuri amețitoare.

După episodul mutilării de la Arles, Van Gogh este internat la 3 mai 1889 în azilul Saint-Paul-de-Mausole. În ciuda stării sale de sănătate, pictorul este foarte productiv și realizează 150 de tablouri și numeroase desene într-un singur an.

Trei crize violente de demență au loc în acest an și încearcă chiar să se otrăvească înghițind pigmenți. În același timp însă, i se amenajează o cameră la parterul azilului unde poate să picteze. De la fereastră privește lanurile de grâu și obține permisiunea de a ieși în grădină printre liliac și iriși. În zilele în care este calm, un gardian îl însoțește în plimbări prin împrejurimi unde este atras de natură, de aleile cu platani cu trunchiuri albe, de norii amenințători, de chiparoșii flamboaianți, de această spirală a peisajului.

În iulie 1889, pictorul realizează o serie de autoportrete în care își surprinde fața descărnată și tormentul interior care i se citește în priviri.

 TABLOUL PREMONITORIU

Culorile sunt tot mai umbroase, chipurile sunt tot mai torturate, toate luând forma spiritului vangoghian. În cele 70 de zile petrecute de Vincent Van Gogh la Auvers va picta 80 de tablouri între care Biserica, Grădina de Daubigny și Lanurile de grâu cu corbi, un tablou premonitoriu unde totul evocă finalul său tragic.

Cerul orange este sumbru și tenebros, lanurile culcate sunt mișcate de un vânt violent, zborul macabru al corbilor par o imagine funestă, cele trei drumuri divergente care nu duc nicăieri sugerează impasul în care se regăsea artistul. Niciun detaliu senin și formatul alungit din tablou inspiră tot mai profund sentimentul de opresiune.

Aflat pe culmile disperării (asemeni filosofului român exilat la Paris), Van Gogh găsește, în acest imens lan de grâu traversat de corbi în zbor, forma de a-și arăta nuditatea depresiei care-l stăpânea. La 29 iulie își trage un glonț în burtă și două zile mai târziu moare din cauza rănii. Nu are decât 37 de ani. Această pictură atât de puternică prin mesaj va deveni testamentul său artistic.

Rondul prizonierilor, pictat în timpul internării sale voluntare la Saint-Remy-de-Provence,  este una dintre cele mai reprezentative picturi care vorbește despre lumea închisă în Van Gogh. Copleșiți de zidurile înalte, deținuții au renunțat să privească în sus, spre cer, și mărșăluiesc în rond, cu capetele aplecate.

Este foarte posibil ca multe din picturile dramatice ale lui Van Gogh să fi fost inspirate și de cărțile pe care le citea.

Într-o scrisoare adresată lui Theo la 21 octombrie 1889, artistul amintește de influența pe care a avut-o asupra sa Amintiri din casa morţilor a lui Dostoievski. Scriitorul rus, epileptic ca și Van Gogh, închis ca și el, a scris acest roman la întoarcerea sa din câmpurile siberiene.

Literatura îl însoțește pe Vincent ca un refugiu, ca un loc unde el poate deveni cine vrea. Vincent se întoarce în rond la fel ca prizonierii săi. Încercând în van să iasă din propria sa nebunie, se refugiază la Auvers-sur-Oise, la Dr Gachet. Aici se împușcă în abdomen, în timp ce era într-un lan de grâu. Agonizează timp de două zile, iar fratelui său, Theo, care sosește după tragicul eveniment îi spune: „Nu plânge, am făcut-o pentru binele tuturor!” Cuvintelor de consolare rostite de fratele său, le răspunde trist și resemnat: „E inutil, durerea va dura pentru totdeauna.” Putem spune că Van Gogh și-a ales și crima și pedeapsa.

VINCENT VAN GOGH (1853-1890) ÎN CINCI DATE CHEIE

1853. Totul în copilăria sa prevestește tormentul sufletesc al lui Vincent Van Gogh, născut la 30 martie, la Groot-Zundert, în Olanda: obsesia pentru culori, o sensibilitate extraordinară și o sănătate precară.  Va suferi toată copilăria sa din cauza autorității unui tată riguros și religios care speră că fiul său va deveni pastor.

 1869. La vârsta de 16 ani, Vincent se angajează la Goupil&Cie, în La Haye, care vindea tablouri, desene și reproduceri. Tânărul vede aici că arta este tratată ca un bun, ca o marfă de schimb, se poartă urât cu clienți importanți și este concediat.

 1880. Van Gogh intră serios în pictură la 27 de ani, după ce un văr îi dă câteva cursuri despre culori și perspective. Pictura devine o evadare a sa din singurătatea și depresia care începuseră să îl domine. La început La Haye, apoi la Drenthe și Nuenen, pictează mai mult de două sute de tablouri între care celebrul Mâncătorii de cartofi.

 1888. Arles. La 1 mai 1888 închiriază o casă în cartierul Cavaleriei, pentru a crea o comunitate artistică. La 23 octombrie, Paul Gaugain  i se alătură pentru nouă săptămâni. Una dintre disputele lor obișnuite virează spre dramă. La 23 decembrie, Van Gogh își taie urechea stângă, după ce își amenințase prietenul.

 1889. În urma numeroaselor sale crize, Van Gogh este internat la Saint-Remy-de-Provence. La externare, în mai 1890, se instalează la fratele său, la Auvers-sur-Oise. În două luni pictează 70 de tablouri, aproape unul pe zi. La 27 iulie, în cursul unei crize de demență, își trage un glonț în abdomen și moare două zile mai târziu.

 LA CHASSANETTE

La 20 de minute de Arles, pe drumul spre Camargue, delta cu păsări, tauri, lanuri de orez și sarea omonimă, se află un restaurant cu stele Michelin care oferă o experiență indeniabilă pentru spiritul gastronomic provencal.

Chef Armand Arnal ne-a oferit un Menu degustasion cu 8 feluri de mâncare de la supă cremă de porumb până la porumbel cu morcovi confiați și spumă de căpșuni. Sinceră să fiu, n-am reținut toate ingredientele fiecărui fel de mâncare pentru că ospătarul rostea un adevărat poem la adresa „desenului” din farfurie care era și suficient și delicios.

Totul a debutat cu o plimbare prin grădina în miniatură, o reproducere a celor 3 hectare pe care sunt cultivate fructele și legumele folosite în bucătărie, de aceea meniul diferă de la săptămână la săptămână în funcție de sezon și, evident, de ce poți găsi în grădină.

Sper ca fotografiile să fie elocvente.

ACASĂ LA NOSTRADAMUS

De fiecare dată când îl evoc, îmi vine în minte replica unei apropiate dragi, cu care am petrecut o vacanță în Provence, cu mulți ani în urmă, alături de o altă prietenă și care, la propunerea mea de-a vizita casa în care a trăit Nostradamus din Salon de Provence, a replicat cu seninătatea sublimă a neofitului care atunci auzea de personaj pentru prima dată: „Ăsta mai trăiește?”. Mereu ne amuzăm toate trei de momentul acela.

L-am vizitat din nou, acum… pentru că mă reîntorc mereu în locurile pe care vreau să le împărtășesc cu oameni pe care îi țin de mâna prin universul meu turistic și care nu le-au văzut. Și totuși… Nostradamus nu era acasă!

Urmând arhitectura casei în care a locuit, Muzeul reface în mod cronologic viața lui Michel de Nostradamus, unul dintre oamenii a căror legendă traversează deja peste 5 secole.

La primul etaj, copilul care avea să devină faimos stă de vorbă cu Jean-de-Saint-Remy, medic al regelui Rene care domnea în anul 1506. Are numai trei ani, însă povestirea despre ciclul vieții și al morții, ciclul războaielor și al conflictelor precum și întâmplările poporului evreu în care își are originile îl fascinează.

A doua sală reface atmosfera anului 1520, când ciuma ajunge în Provence și oamenii au crezut că a venit apocalipsa. Majoritatea operelor de la sfârșitul Evului Mediu, precum și cea mai mare parte a operelor ezoterice ale timpului, au fost profund marcate de aceste evenimente. Înfricoșat de ravagiile făcute de ciumă în Europa, Nostradamus caută potențiale răspunsuri atât în cărți de medicină, cât și în cele religioase.

Ca om al Renașterii, considera că agonia lumii a fost prea lentă pentru a fi doar semnul furiei divine.

Urmează sala în care Nostradamus este înfățișat la căpătâiul lui Rabelais muribund.

În 1530, Nostradamus își face studiile la Universitatea din Montpellier, apreciată pentru știința marilor filozofi arabi și care, la finalul Evului Mediu, au adus Occidentului cunoașterea lui Aristotel, Platon, Avicenna, Hippocrate, care va marca și opera lui Nostradamus. Numeroși erudiți se reuneau în sudul Franței pentru a se iniția în tainele anticilor și Rabelais a fost unul dintre ei.

În timp ce Occidentul se prăbușea în război, epidemii, conflicte religioase, unii învățați se dedicau complet anticilor, încercând să evadeze din spațiul temporal. Urcând pe scară, găsim o spirală a cunoașterii pe care organizatorii muzeului o explică prin derivarea arhitecturii din matematică, instrumentul Renașterii, care avea să înlocuiască ezoterismul medieval.

Intrăm apoi în cabinetul de lucru. În 1555, deja instalat în Salon-de-Provence (care se numea atunci Salon-de-Crau), Nostradamus scrie prima parte a Centuriilor. „L-am găsit” stând la birou, înconjurat de instrumentele de lucru, de măsură astrologică, de medicină și mai ales de biblioteca sa impresionantă. Spirit universal, Nostradamus se preocupă și de teologie, filozofie, medicină, ezoterism. În sala mare este un calendar mare în care vizitatorul poate urmări mișcarea planetelor și a stelelor. Se observă figurile geometrice create de cele 7 planete (triunghiuri, pătrate, pentagoane). Nostradamus, pasionat de astronomie, găsea în astre atât explicații medicale, cât și judiciare. Sunt stele în care el putea citi justificarea unei boli, a unui act, iar studiul astrelor l-a condus inevitabil la studiul simbolisticii numerelor care reliefează micro-cosmosul în macro-cosmos, omul în univers.

Centuriile, în totalitatea lor 10, sunt prezentate pe suluri de hârtii care atârnă de la etajul trei până la parter astfel încât cititorul poate citi din ele pe măsură ce urcă sau coboară scara în spirală a muzeului.

O impresionantă Caterina de Medici este „întrupată” într-o doamnă care poartă un costum regal superb de epocă.

Auzind despre capacitatea lui Nostradamus de-a prevedea anumite evenimente, regina cere să-l întâlnească în vizita ei din Salon-de-Provence în 1564, o întâlnire care va marca definitiv cariera acestuia. Din acest moment, cei doi vor păstra o corespondență regulată și regina a considerat că moartea tragică a patru regi ai Franței a fost prevăzută de Nostradamus.

În muzeu pot fi văzute cele patru opere principale ale lui Nostradamus: pentru medicină – Parfraza lui Galien; pentru farmacie – Tratatul asupra fardurilor și dulceţurilor; pentru ezoterism – Hieroglifele lui Herapollon în manuscris și Centuriile (ediția din 1555).

Muzeul d’Emperi

Cum ieși din casa lui Nostradamus, la câțiva pași, urci scările care duc la cel de-al doilea muzeu militar al Franței, după Les Invalides, Musee de l’Emperi.

7000 de piese, de la uniforme, echipamente și până la puști, pistoale, diferite arme utilizate de-a lungul timpului de armata franceză, redau gloria acesteia.

Este unul dintre cele mai frumoase muzee pe care le-am vizitat vreodată și m-aș bucura să nu treceți pe lângă el dacă ajungeți în zonă.

Reprezentanții diferitelor arme franceze sunt reprezentați la scară umană și dacă nu ar fi securizați printr-un perete de sticlă, ai avea senzația că soldații Gărzii Imperiale sau husarzii Regimentului 7 sunt vii, lângă tine, gata să-ți întindă mâna.

Desigur că cel mai mult am rămas în fața patului în care a dormit împăratul Napoleon în insula Sfânta Elena.

Generalul conte de Montholon a rămas lângă împărat pe insula exilului final și a fost executorul său testamentar. Acest pat, care îi aparținuse lui Napoleon, a fost cumpărat de Albine de Montholon, soția generalului, în timpul unei vizite pe insulă și l-a adus cu ea în Franța.

Garnitura din mătase bleu a fost refăcută identic cu cea originală, prea fragilă pentru a fi expusă și conservată acum în depozitele muzeului împreună cu un cearceaf brodat cu dantelă.

Pe o masă, lângă pat, se află câteva obiecte care i-au aparținut împăratului, între care, într-un medalion rotund din aur, câteva meșe din părul lui Napoleon.

De la Musee de l’Emperi am plecat spre Cassis să mănânc cele mai bune moules provencale din lume și să călătoresc cu barca printre celebrele calanques din zonă. În zare se vedea Chateaux d’If care l-a inspirat pe Alexandre Dumas în Contele de Monte Cristo.

Provence-ul acesta a fost încă și mai frumos ca de obicei… pentru că am trăit-o cu ochi de îndrăgostită.

Acum împachetez pentru Antibes… mă duc după Picasso!