De ce iubesc Afganistanul

În 2010, am vizitat la British Museum o expoziție dedicată comorilor necunoscute ale Afganistanului. O țin minte și acum pentru designul original și impresionant al unor bijuterii antice, dar mai ales pentru că mi-a readus în fața ochilor Ultramarinul, culoarea extrasă din piatra lapis lazuli, specifică minelor Sar-e-Sang din munții Afganistanului.

La vreo patru sute de km de aceste mine, în Valea Bamiyan, secole la rând, au tronat, sculptate în piatra muntelui, două statui ale lui Buddha, una dintre ele cu veșminte albastre, care atrăgeau oameni din toată lumea. Un călugăr budist a făcut un ocol de 1.500 de km, în drumul său spre India, doar pentru a le vedea. Din păcate, talibanii le-au dinamitat în 2001, considerându-le idoli falși. S-a pierdut astfel una dintre cele mai frumoase mostre de ultramarin, albastrul extras din piatra afgană.

Lapis lazuli, în traducere „Piatra albastră”, este o piatră semiprețioasă care conține mai multe minerale între care și pirita, denumită „aurul nebunilor”. Datorită acestei compoziții, în urma unui proces complicat, praful extras din ea producea un pigment căruia i s-a spus „ultramarin” (ultra – „dincolo”, marin – „de mare”, pentru că era adus în Europa de dincolo de mare) și care, folosit în pictură, dădea naștere unor reflexii neegalate de nimic până astăzi.

Cele mai vechi exemple de folosire a acestei culori provin din secolul al V-lea, în imagini murale din Turkestanul chinez, și în niște picturi rupestre dintr-un templu din Valea Bamiyan, din secolul al VII-lea.

În secolul al VIII-lea însă, ultramarinul ajunge în Europa, înlocuiește albastrul de Egipt, folosit până atunci, și devine o adevărată comoară, precum vor ajunge cândva lalelele în Olanda.

Extrași cu greu din minele munților afgani, transportați la fel de greu pe măgari și cămile, bulgării de lapis lazuli ajungeau pe malul Mediteranei, în Siria, și plecau apoi, pe apă, la bordul unor vase care soseau la Veneția. Aici, în urma unui proces complex, erau transformați în pigment, vândut apoi în toată Europa pictorilor renumiți, dar mai ales celor care își permiteau să plătească un cost mai mare decât pentru orice altă culoare.

În timp ce Tițian nu face economie în „Bacchus și Ariadne”, fiind cumpărător venețian, la prima mână, maeștrii nord-europeni erau mai cumpătați, pentru că ei plăteau prețuri mai mari. „Albrecht Durer, cel mai de seamă pictor și gravor al Renașterii germane, apela uneori la pigment, nu fără să se plângă amarnic de cost. Când a cumpărat pigmenți de la Antwerpen, în 1521, a plătit de aproape o sută de ori mai mult pentru ultramarin decât pentru alți pigmenți extrași din pământ”, aflăm din „Viața secretă a culorilor” scrisă de Kassia St Clair.

Fata cu cercel de perlă de Johannes Vermeer

Filippino Lippi sau Pinturicchio, când au fost contractați să picteze Capela Strozzi de la Santa Maria Novella din Firenze sau Biblioteca Piccolomini din Siena, au introdus în contractele lor o clauză care prevedea un buget separat pentru pigmenți „cumpărați de la Venezia”, având în minte costurile pentru ultramarin. Contractul din 1515 al lui Andrea del Sarto pentru „Madona cu harpiile” prevedea ca pelerina Ei să fie pictată cu ultramarin „de cel puțin cinci florentini uncia”, în semn de prețuire pentru Sfânta Fecioară. Tot mai mulți pictori ai Renașterii foloseau această culoare absolută, rară și scumpă, pentru veșmintele Maicii Domnului ca semn al divinizării acesteia și al absolutului pe care îl întruchipa. Uitați-vă la faldurile albastre ale Fecioarei Maria rugându-se, pictată de Sassoferrato!

Fecioara și pruncul, de Masaccio

„Unii patroni cumpărau personal pigmentul, ca să fie siguri. Un document din 1459 lasă să se înțeleagă că, în timp ce Sano di Pietro lucra la o frescă de la o poartă a cetății Siena, autoritățile orășenești țineau sub cheie stocul lui de aur și de ultramarin”, ne povestește Kassia St Clair.

Rugăciunea Fecioarei, de Giovanni Battista Salvi da Sassoferato

Timp de câteva secole, albastrul ultramarin provenit din  lapis lazuliul afgan a fost cu adevărat o raritate până în 1824, când Societatea de Încurajare a Industriei Naționale Franceze a oferit un premiu de 6.000 de franci celui care va putea produce un albastru similar. Patru ani mai târziu, chimistul francez Jean-Baptiste Guimet a inventat un albastru sintetic, evident mult mai ieftin.

Multă vreme, ultramarinul autentic a continuat să se vândă cu un preț chiar de 2.500 de ori mai mare decât cel sintetic. Deși artiștii constatau că albastrul sintetic era uniform, reflectând lumina la fel, au început, încet – încet, să-l folosească tot mai des din motive de economie, astfel încât ultramarinul autentic, adus de peste mări și țări, a rămas cel din picturile Renașterii. De ce iubesc Afganistanul? Pentru că a dat lumii cel mai frumos albastru.

Fecioara cu pruncul de Pietro Perugino

Capela Sixtină de la Vatican pictată de Michelangelo

Femeie așezată la pian, de Johannes Vermeer

Salvator Mundi, de Leonardo da Vinci