Ultima zi la facultate a Profesorului Bîrsan, înainte de Marea Călătorie

Plecarea profesorului Corneliu Bîrsan a produs multă tristețe și emoție în lumea dreptului. Foști studenți, prieteni apropiați, discipoli au fost astăzi prezenți, alături de familie, la ultimul drum al profesorului la Facultatea de Drept.

• Prefectul de Timiș a demisionat
• Psiholog de top, despre un fenomen grav: Cetățenii vor mai multă influență, policienii le lasă tot mai puțină
• Ministrul Dezvoltării anunță sprijin pentru 73 de instituții de spectacole
• Funeraliile lui Ali Khamenei, amânate din nou
• Cum a reușit România să transforme internetul într-un succes și energia într-o criză permanentă

Mulți dintre cei care astăzi au un nume în lumea dreptului și nu numai au împărtășit publicului gânduri despre marele om dispărut.

Sever Voinescu

Suflet de profesor

A murit profesorul Corneliu Bîrsan. Am fost studentul lui într-o vreme tulbure, pe care cei mai mulți dintre cei care citesc aceste rînduri n-au apucat-o. Am fost printre studenții care au decis să fie decan. Ziceți că mă dau mare sau că fabulez sau că îmi arog merite complet aiurea, așa este? Eu însumi, recitind acum fraza de mai sus, zîmbesc și, deși știu că este 100% adevărată, parcă nu-mi vine să cred. Cum adică, studenții să pună decanul facultății lor?

Dar istoria Facultății de Drept a Universității București s-a scris în chip bizar în acea iarnă, 1989-1990. Revoluția din stradă a avut un impact colosal în treburile universitare și a generat un curs al evenimentelor absolut de neimaginat în toate facultățile României, nu doar la Drept. Au fost un fel saturnalii universitare, o situație perfect caracterizată de vorba englezească „the lunatics took over the asylum”. Pentru un timp scurt (vreo lună sau două), studenții au tăiat și au spînzurat în universități, impunîndu-se în fața unui corp profesoral timorat de violența evenimentelor, de propria rușine (unii) de vehemența contestărilor (alții) sau de muștele de pe căciuli. La noi, la Drept, studenții au înfăptuit rapid alungarea din Facultate a unui profesor, concedierea șefei secretariatului și numirea unui nou decan. Mai mult, tot studenții au „recrutat” din afara Universității un nou profesor în locul celui alungat. Am mai povestit întîmplări de-atunci cu o ocazie sau alta și înțeleg bine de ce sună, azi, neverosimil. Erau vremuri nebune, se petreceau evenimente nebunești, de neconceput într-o lume cît de cît așezată. Nimic, dar nimic nu mai era așezat în acea iarnă suprarealistă, în care fericirea ne luase mințile – o, ce plăcut e să-ți pierzi mințile de fericire!

Așadar, noi, studenții, am decis înlocuirea vechiului decan. N-aveam nici un motiv anume, era un profesor decent – și el dus la Domnul între timp – om cuminte, aproape invizibil pe culoarele Facultății, nu făcuse rău nimănui și aproape nimeni nu putea povesti ceva anecdotic despre el, deși anecdotele despre profesorii Facultății circulau abundent printre studenți. Dar era vremea schimbării și, de aceea, voiam să schimbăm decanul. Cred că el însuși ne sugerase cumva că i se părea normal să fie schimbat. În orice caz, semnificativ este că în „gloata” studențească care trăia frenetic sentimentul puterii, cam așa cum gloatele pariziene trăiseră în 1789, decizia de a-l pune decan pe profesorul Bîrsan (doar lector la acea vreme, dacă nu mă îndoiesc), a fost unanimă. Lucru rar, căci în „gloată” ne certam continuu ba pentru unul, ba pentru altul. Doar două decizii au făcut unanimitate atunci, printre studenții de la Drept: alungarea nesuferitului (deși, cel puțin un student, astăzi el însuși profesor, trebuie că suspina în tăcere) și numirea ca decan a profesorului Bîrsan. A rămas decan 8 ani și pe diploma mea stă semnătura lui.

Cu zîmbetul lui fin, cu inteligența lui iezuită, era o figură mai degrabă firavă, de intelectual bine dispus și rafinat. În realitate, sau cel puțin așa l-am perceput eu, nu era un om sofisticat, dar politețea lui afabilă și disponibilitatea lui continuă spre respectuoasă cordialitate îl așezau la sufletul studențimii. În materia dreptului civil era, neîndoielnic, un savant. Cariera internațională pe care a făcut-o ulterior în materia drepturilor omului a fost, și ea, prodigioasă. Felul lui de a fi, dublat de competența lui, l-au făcut să fie unul dintre cei mai prețuiți profesori de drept ai generației mele și, din cîte îmi dau seama, al multor altor generații.

Prin anii 1990, după ce am absolvit, am scris în revista Dilema – unde țineam o rubrică intitulată „Statul de drept” – un articol în care spuneam că nu mai am ce face cu cărțile și cursurile de drept de dinainte de 1990. Pentru că nimic din ce învățasem pînă în 1990 nu-mi mai putea fi de folos în lumea ce se deschidea, anunțam, orgolios, că arunc la pubelă toate cursurile de drept din biblioteca mea. Vreo 25 de ani mai tîrziu, profesorul Bîrsan era membru într-o comisie care mă examina. La un moment dat, m-a întrebat ceva, eu i-am răspuns imprecis, adăugînd că nu sînt sigur pe răspunsul meu, dar și că nu-mi amintesc să fi citit ceva să mă ducă spre un alt răspuns mai sigur, chestiunea părîndu-mi-se a fi atît de recentă încît nu credeam că cineva a apucat să scrie despre ea. A zîmbit și mi-a spus cum stă treaba. Apoi, a zis: „Vedeți, dacă v-ați aruncat cursurile vechi… V-ar mai fi folosit la ceva, pentru că ce vă spun eu se află într-unul din acele cursuri”. Am fost, întîi, uimit. Nu pentru că greșisem în aprecierea mea, ci pentru că nu știam de unde a scos-o pe-asta, că mi-am aruncat cursurile vechi. A văzut în ochii mei surprinderea și a adăugat, cu același zîmbet: „Ei, ați scris dumneavoastră mai demult un articol…” Atunci, mi-am adus aminte de textul din Dilema. Uitasem cu totul ceea ce scrisesem cu 25 de ani mai înainte, dar profesorul nu uitase. Mi-am dat seama că, dacă m-a confruntat cu acel text al meu într-o manieră înscenată atît de elaborat, trebuie că l-a durut cînd l-a citit – în fond, și cursul lui era printre cele pe care ziceam că le voi arunca la pubelă pentru că sînt inutile…

Sufletul unui profesor se rănește ușor, ca sufletul unui părinte. Ar fi bine dacă am ține cont de asta și am evita să ne rănim profesorii după ce ne terminăm studiile. Este ultima lecție pe care am primit-o de la profesorul Bîrsan. Avea suflet de profesor, ceea ce nu mulți profesori au. Dumnezeu să i-l odihnească!

Adrian Severin

Drum bun, domnule profesor Corneliu Bîrsan!

Ne-a părăsit în aceste zile și profesorul Corneliu Bîrsan, de care sunt legate amintirile multor generații de juriști și de care eu unul, cu siguranță, asemenea multor altor colegi de breaslă, mă despart cu multă tristețe.

A fost discipolul altor doi maeștri ai mei, admirați și mult iubiți de mine, și anume eminenții profesori Constantin Stătescu și Tudor R. Popescu. Pe vremea studenției mele era asistentul celui dintâi, cu gradul didactic de lector, și în această calitate l-am abordat spre a-l ruga să introducă în lista temelor pentru lucrarea de absolvire și una privind buna credință în materia obligațiilor civile. A făcut-o cu atât mai mult entuziasm cu cât el însuși, în acea vreme, își finaliza lucrarea de doctorat având ca subiect buna credință în dreptul civil.

Pornind de aici, Corneliu Bîrsan mi-a devenit conducător științific în întocmirea lucrării de licență, în timp ce eu i-am devenit unul dintre primii cititori ai tezei de doctorat, pe care m-a onorat cu rugămintea de a o lectura în proiect și a-i prezenta observațiile mele.

Peste ani, timp în care a urcat până la vârful ierarhiei profesionale, îndatorându-și multe promoții de juriști, în calitate de ministru al afacerilor externe, împreună cu ministrul justiției, am fost mai mult decât bucuros să îl propun, din partea României, pe profesorul Bîrsan pentru a fi judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ulterior aveam să fiu și mândru de această propunere întrucât am putut constata în mod direct, cu ocazia călătoriilor mele la Strasbourg, respectul desăvârșit de care ajunsese să se bucure în ochii colegilor săi. Președintele Curții afișa fără rezerve admirația față de judecătorul român, Corneliu Bîrsan, neuitând să menționeze că prestația acestuia aducea un imens serviciu imaginii României în lume.

În acele momente de reală satisfacție personală cu o certă conotație patriotică, nu aveam cum să îmi închipui că, nu peste multă vreme, mașina de tocat valori și de distrus destine pusă în funcțiune de triada SRI-DNA-ÎCCJ, sub infamul patronaj al Președintelui Traian Băsescu, va încerca să îl disloce din importanta poziție deținută la CEDO, lovindu-l indirect prin implicarea soției sale, judecătoarea Gabriela Bîrsan, într-o farsă judiciară odioasă. Cum ar mai fi putut rămâne judecător pentru drepturile omului la Strasbourg soțul unei judecătoare urmărită (și într-o primă fază chiar condamnată) pentru fapte de corupție?!

Sub pretextul unei cercetări penale complete, DNA a cerut CEDO și ridicarea imunității soțului celei acuzate, ceea ce a trezit revolta tuturor celorlalți judecători veniți din cele câteva zeci de state membre ale Consiliului Europei.

Cu lacrimi în ochi, dragul meu profesor avea să îmi povestească episodul descinderii procurorilor DNA pentru a-i percheziționa domiciliul de la București, fără a ține seama că acolo locuia un judecător CEDO care se bucura de imunitate. Era mândru de faptul că instanța europeană s-a solidarizat cu el, dar se simțea umilit de împrejurarea că această solidarizare însemna implicit o palmă pe obrazul României.

Chiar dacă nu a fost eliberat din funcție, în condițiile date, s-a simțit obligat să se abțină de la a mai intra în completele de judecată, mai ales atunci când pe rolul acestora erau cazuri având o legătură cu România. Acesta a fost un act de demnitate, care, însă, l-a afectat profesional și emoțional întrucât îl punea într-o situație de inferioritate instituțională și personală.

Între timp eu devenisem membru al Parlamentului European și întrucât cel puțin o dată pe lună trebuia să merg la Strasbourg, ne-am luat obiceiul ca atunci când eram acolo să luăm masa împreună la Restaurantul albastru (le Restaurant bleu) de la Consiliul Europei. Aceste întâlniri erau prilej de imense satisfacții intelectuale.

În condițiile în care amândoi deveniserăm, de la un moment dat, ținte ale statului subteran, unul dintre subiectele frecvent abordate se referea inevitabil la calitatea profesională și morală a magistraților români care îi fuseseră studenți și care acum ajunseseră să fie adevărați criminali în robă.

După ce a părăsit CEDO, iar eu mi-am încheiat mandatul la Parlamentul European, i-am propus să lucrăm împreună în calitate de coordonatori generali ai volumelor II, III și IV ale Enciclopediei Juridice Române, ceea ce, spre marea mea satisfacție, a acceptat. (La începutul anilor 1980, prin grația marii doamne a dreptului românesc, care a fost Yolanda Eminescu, amândoi, alături de alți juriști, coautorasem volumul “Subiectele colective de drept în România”.) Se păstrează și acum în arhiva Enciclopediei observațiile sale, scrise de mână cu creionul pe paginile cu definiții din domeniul dreptului civil.

Dacă volumele II și III au fost deja lansate pe piață, volumul IV se află încă la editură în vederea toaletării finale înainte de trimiterea la tipar. Mă gândesc cu tristețe că, în acest volum, numele său va trebui să apară în chenar negru. Acesta va marca aportul său la realizarea unui proiect gigantic de însemnătate națională care îi va fi un adevărat finis coronat opus.

Într-o lume românească de juriști în care colcăie impostura cu lustru, profesorul Corneliu Bîrsan a fost asemenea unui lotus singuratic pe baltă pustie. Pe cât de profund și de riguros sub aspect profesional, pe atât de sobru și de smerit. Dacă a ales să performeze pe plan științific, a optat pentru a rămâne în afara junglei politice. În același timp a preferat biblioteca, tavernei, solitudinea, solidarității de gașcă, discursul ex catedra, gesticulației în piața publică.

Iată de ce este firesc, în măsura în care criteriul este opera științifică, faptul că a fost ales membru corespondent al Academiei Române dar, în același timp, avem de a face și cu un paradox constând în situația la noi excepțională ca un om de valoare profesională să primească o asemenea recunoaștere.

În anul 2023, profesorul Bîrsan mi-a telefonat pentru a verifica dacă primisem de la organizatori invitația de a participa la un eveniment omagial care urma să aibă loc la Facultatea de Drept a Universității din București cu prilejul ajungerii sale la vârsta de optzeci de ani. A fost dezolat să afle că invitația nu îmi parvenise, dar m-a asigurat că și-ar fi dorit mult să fiu prezent. Ceea ce am făcut, fără să știu că aceea avea să fie ultima dată când aveam să îl văd.

Profesorul Corneliu Bîrsan lasă în urmă o operă științifică impresionantă (parțial realizată împreună cu colegul și prietenul său, fascinantul Gheorghe Beleiu) în disciplina regină a dreptului, dreptul civil, mii de juriști pe care i-a pregătit cu o extraordinară dedicație (odată m-a uimit spunându-mi care au fost întrebările la care trebuisem să răspund la examenul de drept civil, ținut cu zeci de ani înainte, ceea ce dovedea nu atât valoarea memoriei sale cât intensitatea cu care participa la viața studenților), un fiu, jurist specializat în domeniul drepturilor omului, de care era foarte mândru, și o distinsă soție, pe care a iubit-o cu devotament.

Dumnezeu să îl odihnească cu drepții iar nouă să ne dea înțelepciunea de a-i urma exemplul și puterea de a-i duce mai departe amintirea!

Condoleanțe îndureratei familii!

Valeriu Stoica

Profesorul Corneliu Bîrsan, un model de echilibru și moderație

Astăzi, am condus pe ultimul drum din această lume, Profesorul Corneliu Bîrsan ne lasă amintirea unui pedagog desăvârșit și un model de echilibru și moderație. Prin dialogul fertil și respectul reciproc dintre magistru și discipoli, a format numeroase generații de juriști. Cu eleganță în atitudine, cu frază simplă și convingătoare, cu discurs clar și coerent, pasiune în argumentație și aderență afectivă față de ideile transmise, profesorul Corneliu Bîrsan transforma fiecare oră de seminar și de curs într-un simpozion, adică într-o întâlnire pentru a gândi împreună, pentru a pune întrebări și a găsi răspunsuri dincolo de litera normelor juridice, acolo unde se află spiritul dreptului, ca manifestare a spiritului culturii. Într-o vreme în care asemenea deschideri spirituale nu erau încurajate, cultivarea dialogului și a interogației, cu discreție, fără ostentație, a fost cea mai eficientă metodă pedagogică pentru înțelegerea dreptului civil și a funcției sale de creare a armoniei sociale.

Aceleași calități pedagogice aveau să se manifeste cu și mai multă amploare în perioada postdecembristă, dublate de vocația de reformator instituțional. Primele luni ale anului 1990 au fost unele de tulburare, dar și de clarificare privind procesele istorice la care era chemată să participe, în diferite moduri, Facultatea de Drept a Universității din București, prin corpul ei academic. Cel mai important proces a fost acela de modernizare instituțională în noul context politic, social și economic. Era nevoie de reașezarea planului de învățământ pe temeiuri noi, ținând seama de necesitatea sincronizării cu direcțiile curriculare juridice din lumea euroatlantică. Mai era nevoie și de împrospătarea corpului academic în acord cu aceste temeiuri. Acest proces de modernizare instituțională nu ar fi fost posibil sau, în orice caz, nu ar fi fost la fel de benefic, dacă profesorul Corneliu Bîrsan nu ar fi fost ales decan în acel moment decisiv.

Sub conducerea sa, și cu sprijinul regretatului profesor Viorel Ciobanu, a fost alcătuit un nou plan de învățământ, care a influențat apoi întreaga reformă postdecembristă a învățământului juridic din România.
Pentru a da substanță reformei planului de învățământ, Profesorul Bîrsan a avut inițiativa să invite cercetători reputați de la Institutul de Cercetări Juridice pentru a se asocia corpului academic al Facultății de Drept a Universității din București. Totodată, a dat credit tinerilor de valoare pentru a-și începe cariera didactică la diferite materii juridice. Disciplina dreptului civil beneficiază astăzi de profesori de elită ca Flavius Baias, Marieta Avram, Marian Nicolae și Romeo Popescu, ca urmare a sprijinului acordat de decanul Corneliu Bîrsan.

Reintroducerea Facultății de Drept a Universității din București în circuitul academic european a fost posibilă prin eforturile și credibilitatea profesorului Bîrsan. Aceste eforturi și credibilitatea de care se bucura în mediul universitar francez s-au concretizat în fondarea Colegiului Juridic Franco-Român, cu participarea Universității Pantheon-Sorbonne. După trei decenii, Colegiul, cu predare în limba franceză, și-a câștigat o reputație binemeritată, atât prin valoarea profesorilor, cât și prin performanțele absolvenților în lumea juridică românească și în cea europeană.

Succesul managementului instituțional desfășurat de profesorul Bîrsan a fost întemeiat pe trei piloni puternici: performanța academică, dedicația pedagogică și structura personalității.

Desfășurată pe parcursul mai multor decenii, activitatea academică a profesorului Bîrsan a fost concentrată, în mod constant, pe cercetarea în domeniul drepturilor reale și al obligațiilor, iar apoi, în perioada postdecembristă, și pe cercetarea în domeniul drepturilor omului. Lucrarea Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, scrisă împreună cu profesorul Constantin Stătescu și publicată la Editura Academiei în anul 1981, a fost și a rămas o contribuție științifică fundamentală prin profunzime, claritate, continuitate în raport cu corifeii dreptului privat din perioada precomunistă și receptivitate față de tendințele doctrinare și jurisprudențiale din lumea juridică franceză. În condițiile în care închistarea ideologică era tot mai pronunțată, această lucrare, cu certe valențe de tratat juridic, a influențat în mod creator nu numai formația juridică a studenților, ci și procesul de formare continuă în toate profesiile juridice. Actualizată, această lucrare a fost publicată în numeroase ediții după anul 1989.

Continuând tradiția cursului de drepturi reale al profesorului Constantin Stătescu, din lucrarea Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, publicată în anul 1970, la Editura Didactică și Pedagogică, precum și a cursului Drept civil. Drepturi reale, scris împreună cu mentorul său și publicat
la Tipografia Universității din București, în anul 1988, care nu putea face însă abstracție de influențele ideologice în materia dreptului de proprietate, profesorul Corneliu Bîrsan a continuat cercetarea în acest domeniu, concretizată în lucrarea Drept civil. Drepturi reale, publicată în mai multe ediții, la Editura Hamangiu.

Experiența dobândită în timpul mandatelor de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exercitate în mod exemplar, a fost valorificată în cea mai importantă dintre lucrările din acest domeniu, publicate până în prezent în România. Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, publicată în două ediții, la Editura C. H. Beck, este o lucrare indispensabilă pentru teoreticienii și practicienii dreptului din România.

Pasiunea cu care profesorul Corneliu Bîrsan și-a desfășurat activitatea pedagogică de-a lungul deceniilor este recunoscută de numeroase promoții de juriști care s-au format la Facultatea de Drept a Universității din București. Indiferent de cariera juridică pe care au îmbrățișat-o, absolvenții celei mai importante instituții de învățământ din România au performat în profesiile lor și datorită darurilor pedagogice cu care profesorul i-a format în domeniul dreptului civil.

Echilibrul și moderația au fost definitorii pentru structura personalității profesorului Bîrsan. În activitatea academică, în cea pedagogică , în cea de manager instituțional, de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de arbitru, de expert arbitral și de avocat, în viața cotidiană, aceste două calități au fost mereu prezente și și-au dovedit rodnicia în respectul câștigat de profesor în lumea juridică românească și în cea europeană. Legiunea de onoare conferită de Statul Francez și calitatea de membru corespondent al Academiei Române sunt numai două dintre dovezile acestui respect. Modelul de echilibru și moderație pe care ni-l lasă moștenire profesorul Corneliu Bîrsan se cuvine a fi recunoscut și urmat de lumea juridică românească.