A doua criză şi paradoxul chinez

Lumea stă cu sufletul la gură pentru a anticipa, măcar cu cinci minute în avans, care va fi rezultatul acestui meci al mileniului: îşi vor păstra SUA supremaţia economică mondială sau vor fi nevoite să se încline în faţa noilor puteri ale lumii?

Preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, spune că a doua criză este pe cale să izbucnească. Numai că aceasta va fi complet diferită de cea începută în 2008. Sistemul financiar se va schimba în mod dramatic şi va aduce în prim plan ţări precum China, în timp ce influenţa SUA şi a Europei va scădea. Imperiul Roman, la apogeul puterii sale, a determinat viaţa  lumii cunoscute timp de ceva mai mult de trei secole între perioada lui Cezar şi retragerea Aureliană. Statele Unite au deja aproape un secol de când influenţează sau dirijează politica lumii. Suntem oare într-un moment în care marea superputere a obosit temporar sau asistăm la un moment de răscruce?

Parafrazându-l pe Andre Malraux, care spunea că „secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc”, cât de actuală este expresia: „secolul XXI va fi unul «galben» sau nu va fi deloc”?

Criza americană

Fareed Zakaria se arăta, săptămâna trecută, oripilat, într-un interviu pentru revista Time, deoarece SUA ar fi pierdut încrederea lumii politico-economice mondiale. Surpriza lui Fareed Zakaria pare să fie însă parţial mimată, căci criza americană era previzibilă. Cel puţin la nivelul percepţiei operatorilor economici asiatici (poate de aceea criza „tigrilor asiatici” pare să fie mai lină).

SUA au căpătat, pe măsură ce hegemonia lor economică s-a consolidat, acea poftă necontrolată de putere financiară, care să înlocuiască economia reală, forţa motrice a societăților solide. Externalizând aproape toată industria consumatoare, industria generatoare de poluare, industria scumpă din punct de vedere al resurselor umane, SUA au crezut că vor da „lovitura” pe piaţa globală. La nivel mondial, SUA au procedat în mod similar firmelor italiene care au lucrat în regim „Lohn” şi care şi-au transportat „forţa de muncă” întâi în Ungaria, apoi, când aceasta s-a scumpit, către România, mai apoi către Republica Moldova, ca acum să acţioneze în Kazahstan sau Turkmenistan. Toate aceste mici tactici funcţionează până când se ajunge la o suprasaturaţie a pieţei. După aceea va urma falimentul.

Însă reversul medaliei nu s-a lăsat aşteptat. Întâi a început criza locurilor de muncă: mare parte din producţia americană fusese deja „transportată” în China. Apoi a început criza datoriilor populaţiei – fără locuri de muncă americanii de rând au intrat şi ei în defaultul bancar familial. Şi finalmente a urmat criza lichidităţilor la bugetul consolidat al guvernului federal: fără contributori fiscali puternici cu baza pe teritoriul american bugetul s-a văzut nu numai în imposibilitatea de a colecta taxele, dar şi în imposibilitatea de a le genera. De aici şi până la războiul speculaţiilor financiare generatoare de colaps economic nu a mai fost decât un pas.

Încrederea prea mare a americanilor în creşterile economice bazate pe speculaţiile bursiere au generat acea falsă impresie a solidităţii financiare când, de fapt, totul fusese pierdut încă de pe vremea când marile companii aviatice americane îşi construiau piesele de avion în Japonia (aripile), în Italia (stabilizatoarele), în Turcia (semnalizatoarele luminoase), în Australia (flapsurile şi eleroanele), în Franţa şi Suedia (uşile), la sediul central rămânând doar atribuţiile lipirii etichetelor pe avionul nou produs.

Iar criza bugetară americană nu a apărut datorită proiectării unor cheltuieli prea mari (14.000 de miliarde de dolari) ci tocmai datorită faptului că plaja de colectare a taxelor s-a  redus drastic în ultimii ani în SUA. Din multe puncte de vedere, tocmai globalizarea, şi ne referim aici la globalizarea afacerilor, a adus America în acest punct dubios al reducerii nu numai al reducerii ratingului de către S&P, ci al reducerii influenţei sale economice în lume.

Succesul economic al chinei pare săsurprindă lumea

George Friedman (STRATFOR) spune că există două crize, una economică şi una politică, iar cele două coexistă, se pot diferenţia, dar sunt interconectate. Şi, într-adevăr, vechea frază care spune că „economicul determină politicul” pare să fie mai reală decât oricând. Dar de această dată l-a determinat într-un mod nefast. Lumea relaţiilor economice internaţionale poate fi caracterizată oricum, dar în niciun caz nu se poate spune că este democratică. Este o competiţie dură, în care fiecare actor caută să-şi maximizeze profiturile în defavoarea celuilalt. Puseele de moralitate apar doar în cazul unor prea evidente discrepanţe. De exemplu, din acest punct de vedere Africa a pierdut demult contactul cu „plutonul fruntaş”. Nu acelaşi lucru se poate spune, iată, despre Asia care deschide un nou capitol în economia globală şi, prin extensie, în politica internaţională.

Succesul economic al Chinei pare să fi luat prin surprindere lumea economico-financiară. Faptul că deţine bonuri de trezorerie şi rezerve monedă americană în valoare de peste 3200 de miliarde de dolari pare să fie un atu suficient pentru a pretinde o poziţie cel puţin egală cu a SUA pe plan global.

Dar poate fi China acel nou şi proaspăt lider economic mondial sau cel puţin poate înlocui temporar America până când aceasta îşi va reveni din imensul vid financiar în care se află? Deocamdată China pare să fi adoptat o politică a paşilor mărunţi (specifică asiaticilor). Nedorind să provoace mari şocuri pe pieţe europene sau americane, Beijingul a „cucerit” în mod strategic principalele viitoare pieţe emergente şi „şi-a sporit influenţa la nivel mondial prin intermediul politicilor economice pe care le practică în Africa şi America Latină” (Hotnews).

Deocamdată însă, influenţa economică chineză în Europa pare destul de anemică, cele câteva zeci de miliarde de dolari provenite din exporturile sale pe continent nefiind capabile să schimbe în mod dramatic datele jocului. Totuşi, ceva interesant s-a întâmplat la Beijing, pe timpul vizitei premierului Emil Boc: premierul Wen Jiabao a adus în discuţie alcătuirea unui desant al băncilor chineze care să opereze în România. Probabil că nu va fi
singura încercare a mediului financiar chinez de a stabili capete de pod în Europa.

Abia după ce băncile chineze vor prelua felii din ce în ce mai mari din finanţele continentului se va putea vorbi despre o reală influenţă chineză asupra economiei europene.

China şi paradoxul big-bangului social

Deocamdată criza economică pare să fi frânat temporar şi creşterea economică a Chinei, dar nepervertită în mod major de problemele adunate de crizele datoriilor suverane europene şi americane, China ar putea pe termen scurt să înlocuiască influenţa americană pe plan economic. Spunem doar temporar, deoarece există un mare semn de întrebare atunci când  vine vorba despre capacitatea Chinei de a fi unul dintre dirijori: politica economică internă care nu este deloc corelată cu cea externă. Discrepanțele majore care grevează economia chineză, diferențele între ritmul general de dezvoltare și sărăcia comunităților chineze pot pune la un moment dat probleme dure, mai ales în spațiul social.

Va veni un moment în care China  însăși va trebui să-și încetinească ritmul de dezvoltare a influenţei globale, tocmai pentru a aduce la nivel și dezvoltarea internă. Ceea ce nu va fi ușor pentru o piață de peste un miliard de consumatori. Iar această re-balansare a dezvoltării economice va fi în mod clar necesară, deoarece China nu-şi poate permite un asemenea decalaj de dezvoltare generator de nelinişti sociale. Până acum acestea au putut fi ţinute în frâu, dar va exista un moment al „big-bangului” social care va determina în mod direct şi influenţa chineză pe glob. Iar acel „big-bang” nu este departe, deja societatea chineză conştientizează pericolul fracturării societăţii şi cere o echilibrare a distribuţiei creşterii economice în rândul populaţiei. Ceea ce va consuma mult din acumulările de până acum şi în mod cert nu va mai permite Chinei să dispună de acele resurse de influenţare a pieţei mondiale. Singura problemă rămâne  ecartul de timp: vor avea suficient timp SUA şi Europa să-şi revină până atunci?