ADRIANA SĂFTOIU: Consilierii şi conștiința

Se comentează, se analizează, se pun întrebări, se așteaptă răspunsuri. Apoi, firesc, a doua întâmplare ar trebui să intre într-o obișnuință, să ocupe un spațiu mic, de coloană. E o logică relativ comună faptelor publice.

Demisiile de la Cotroceni nu se înscriu în această logică. Și lucrul acesta se întâmplă doar din cauza lui Traian Băsescu – o personalitate accentuată, cu un ego hipertrofiat, alături de care nu e loc de consilieri. Dacă nu ar exista o organigramă, probabil că nu s-ar sfii să facă  economie la bugetul Administrației Prezidențiale. Poate fi propriul consilier pe probleme de politică externă, de politică internă – ce să mai vorbim, e analist, e jurist, e macro-economist, e purtător de cuvânt, e tot. Toți ceilalți sunt acolo cât să mai umple schema sau să mai plimbe o hârtie. Cu greu poți să îl deturnezi de la ideile lui ferme.

Fiecare demisie provoacă aceeași uimire. Începând cu demisia lui Andrei Pleșu până la cea din urmă, a lui Peter Eckstein Kovacs, orice plecare de la Cotroceni ridică ratingul media și iscă noi întrebări. De ce pleacă consilierii de lângă Băsescu?

În mod sincer, îl invidiez pe ultimul demisionar. Și-a justificat demisia tranșant și fără echivoc: „Ca şi consilier prezidenţial ar fi trebuit să susţin iniţiativele preşedintelui (cazul Roșia Montană – n.a.), ori în acest caz nu o pot face şi de aceea am decis că cea mai bună soluţie este demisia”.

Cred că nici unul dintre cei plecați nu a putut să spună mai simplu ceea ce era de spus. În calitate de consilier, funcție în care ești numit, nu ales, trebuie să susții decizia și atitudinea celui pe care îl reprezinți. E o afirmație absolut normală și care intră aprioric în fișa postului.

Lotul masiv care s-a despărțit de Președinte în primii doi ani de mandat (Pleșu, Weber, Medar, Săftoiu) și care probabil a provocat cele mai multe comentarii, a încercat să păstreze o decență a despărțirii. Nimeni nu a putut spune că nu mai poate susține inițiativele președintelui, pentru că ar fi trebuit să vorbească despre aceste „inițiative”. Era prea timpuriu să vorbești despre incompatibilitățile nu doar de viziune, dar chiar de atitudine și pe alocuri de exprimare. Fiecare a rezistat cât a putut. Fiecare s-a gândit că până la urmă răspunde individual în fața istoriei. Și că e mai bine să te retragi cât timp te simți doar breloc de buzunar, unul care ocupă un loc în organigramă și dă bine la poza de grup.

Singurul lucru pe care l-am putut spune când am plecat a fost că eram obosită. Nu am putut extinde propoziția și să spun că nu mai regăseam omul în care crezusem și cu care în mod loial lucrasem ani de zile. Niciodată nu mă voi dezice de începuturile colaborării cu Traian Băsescu. Au fost ani provocatori și în care mă simțeam motivată. Luptam cu „caracatița PSD” fără să știu că e loc și de altele, mult mai perverse și mai ipocrite.

Eram doar la doi ani de mandat prezidențial și lumea arăta deja altfel. Aș fi dat timpul înapoi ca să pot să plec înainte să fi văzut schimbarea. Să fi rămas în Parlament în acel decembrie 2004 ar fi fost o salvare pentru o relație de parteneriat pe care până atunci nu aveam motive să o reclam.

Dacă aș fi spus la plecare că obosisem de atâta controversă, mi s-ar fi cerut detalii. Pe ce subiecte? Și care erau divergențele? Până la urmă, nu consilierul primește votul cetățenilor și cel care decide și răspunde în fața electoratului pentru deciziile lui e Președintele. Eu puteam să nu fiu de acord, dar la nivelul reprezentării nu avea nici o relevanță. În egală măsură, un consilier cu o minimă demnitate nu se poate justifica la nesfârșit în fața propriei conștiințe. Și un consilier e un om atâta timp cât funcția nu îl subjugă și cât timp confortul funcției nu e mai important decât împăcarea cu sine și conștiința lui. Dacă o are. Unii reușesc să o anuleze până a deveni una cu plăcerile pe care ți le oferă funcția.

Demisiile de la Cotroceni vor stârni mereu senzație. Pentru că, pe fond, e vorba despre Traian Băsescu.