Americanii au luat cheile înzestrării Armatei Române

Încă nu s-au epuizat criticile sau elogiile pentru decidenții politici români privind acordurile semnate cu francezii, pentru achiziții în apărare (implicit pentru ideea de investiții în industria de apărare), că avem din nou vești importante despre americani.

VIZITELE PREȘEDINȚILOR ROMÂNI LA WASHINGTON PENTRU CUMPĂRĂTURI

Deși sunt puține informații, poate și pentru că în general se caută negocierea tacită și semnarea surprinzătoare a acordurilor (reducând astfel posibilitatea unui lobby politic din partea concurenței), constatăm că lucrurile se leagă foarte ușor atunci când este vorba de pragmatismul american legat de vânzările de armanet sau de investiții în acest domeniu.

După ce președintele Traian Băsescu a fost primit de președintele Barack Obama, România a pus serios problema achiziției de avioane de luptă F-16 și astfel a deschis mai mult ușa achizițiilor de tehnică militară americană.

Avioanele F-16, achiziționate (din Portugalia pentru a nu supăra Agenția Europeană de Apărare), au dat o notă clară că va urma ceva care să ne apropie de industria americană de armament și în special de compania Lockeed Martin. Nu se știa unde și când va surveni această apropiere, deși ne puteam gândi la asta încă  din momentul achiziționării aparatelor de transport strategic  C-130 Hercules.

Lockheed Martin este cea mai mare firmă de produse și servicii militare la nivel mondial, (după venit) și cel mai mare furnizor de echipament aerospațial și tehnologic al Pentagonului, urmat de Boeing, prezentă în 75 de țări din întreaga lume.

Vizita președintelui Klaus Iohanis la WDC a adus date rapide despre posibilele achiziții de sisteme de apărare aeriană cu baza la sol (sistemul Patriot, considerat cel mai avansat sistem de apărare antiaeriană din lume, printre puţinele care au fost testate în condiţii reale de luptă).

Aceste achiziții nu erau absolut o urgență (puteau fi dislocate de țările membre ale Alianței, având în vedere faptul că Scutul de la Deveselu este sub comanda NATO), dar România, poate urmând și modelul Poloniei, ori poate și pentru că sumele de bani ce urmează a fi cheltuite riscau să rămână în visteria statului, a decis să solicite acordul Congresului american pentru a începe negocierile pentru achiziție.

Privind la deținătorii acestei tehnolgii se pare că intrăm într-un club care are caracteristici geostrategice diferite de România, pentru că țările precum Statele Unite, Olanda, Germania, Japonia, Israel, Arabia Saudită, Kuveit, Taiwan, Grecia, Spania, Coreea de Sud şi Emiratele Arabe Unite, sunt incomparabile ca și dimensiune economică și de securitate cu noi. Unele dintre acestea sunt puteri militare (SUA, Germania), pe altele (Coreea, Grecia, Taiwan) contextul de securitate le obligă la asemenea achiziții, iar unele (Arabia Saudită, Kuveit) au interesul de a fi pe veci amicii SUA.

România, după dovezile  de partener strategic  de încredere (prezența trupelor românești pentru 7 ani în Irak și 15 ani în Afganistan) dar și doritoare să consolideze economic și militar relația cu America, aștepta cu siguranță semnele conectării industriei de apărare autohtonă la cea a corporațiilor americane, nu atât pentru fidelizare,cât pentru idea că fără un off-set american s-ar dovedi clar că suntem doar clienți de securitate și fideli cumpărători (nici cu noile contractele despre care se vorbește nu se întrevede că vom fi în marja marilor câștiguri).

Nu ar trebui să fie o surpriză rapiditatea americanilor pentru că Lockeed Martin Global Inc este în România încă din anii 1990 și a avut grijă să fie racordată la ceea ce se petrece în țara noastră, influențând progresiv deciziile politico-militare cu privire la achiziții de tehnică de luptă și fructificând în acest moment o piață de desfacere de miliarde de dolari.

VA REÎNVIA INDUSTRIA NOASTRĂ DE APĂRARE?

Având în vedere faptul că industria de apărare românească (inclusiv cea privind mentenața sistemelor aeriene) este extrem de fragmentată în diferite entități, va fi dificil pentru americani  să se rezume doar la Romaero sau să opteze și pentru  Aerostar.

România își dorește foarte mult să optimizeze și să dezvolte capacitățile sale din industria de apărare, dar are dificultăți în ceea ce privește unitatea acesteia.

Dacă israelienii au achiziționat parte din Aerostar (și prin Elbit au reușit modernizarea MIG-21), nu au făcut nimic mai mult și se pare că nici nu sunt în postura de a o face, nu pentru că România nu vrea, ci pentru că nu au inițiat discuții tehnice (pe cele politice le-au făcut în zadar), prin care să facă dovada că proiectul Aerostar merită dezvoltat.

Aerostar Bacau a raportat pentru 2016 afaceri de 356 milioane de lei, în creștere cu 8% față de rezultatele obținute în anul anterior și un profit net de 56 milioane lei.

Nu este însă exclus însă ca Lockeed Martin (cu care Elbit este în contract), să cedeze terenul și să lase americanii să dezvolte alte tipuri de mentenanță (așa cum nu este exclus să vedem un parteneriat), utilizând specialiștii români și infrastructura din Bacău.

Nici Romaero nu este de neglijat, având în vedere că are o minimă tradiție în repararea motoarelor de avion (este adevărat că în trecut), iar astăzi este un furnizor de servicii de mentenață pentru companii aeronautice civile. Pentru Romaero o investiție americană ar fi gura de oxigen necesară pentru redresare, pentru că anul trecut bilanțul s-a încheiat cu un deficit de aproape 60 milioane lei.

Nu este bine să excludem Craiova, care are capabilități de construcție și mentenanță pentru aeronave militare de mici dimensiuni (IAR-99 SOIM) și care ar putea fi partener pentru eventuale activități de mentenanță. Nici această societate, care are un număr de 306 angajați, nu stă bine financiar, având un deficit bugetar de aproape 13 milioane de lei.

Pe principiul împăcării tuturor (cel puțin în vorbe, memorandumuri sau acorduri), reprezentanții Ministerului Apărării Naționale și cei ai companiilor românești din industria de apărare, semnează  acorduri, anunțând (pe moment) că elicoptere și rachete cu bătaie mică vor veni pe filiera franceză, iar  avioane multirol și rachete balistice vor fi de producție americană.

Am mai subliniat odată că nu este bine să punem toate ouăle în același coș (referindu-mă la ideea de parteneriate strategice pentru achiziția de armament) și mă văd obligat să reamintesc că România a luat decizia politică de a se îndrepta cu dotarea forțelor aeriene (aparate de zbor și rachete balistice) spre americani și cu dotarea unor structuri din forțele terestre (elicoptere și rachete antiaeriene cu rază scurtă) spre francezi, lăsând portițe pentru alte forțe (navale pentru francezi), terestre (pentru americanii care produc sistemul HIMARS)

Acest mod de abordare poate fi considerat corect dacă privim lucrurile din perspectiva marketingului politico-militar, în sensul în care se pare că America, prin component militară (și implicit prin actele de securitate), a pregătit achiziții de mare valoare (aproximativ 4 miliarde de dolari), în timp ce prin acțiuni politice (fructificate în perioada guvernării Cioloș), Franța, la rându-i a pregătit guvernul României pentru a-și asuma câteva angajamente din zona apărării (elicoptere produse de IAR Ghimbav).

Președintele Comitetului Militar al NATO, în vizită la MApN, alături de Șeful Statului Major General, Generalul Nicolae Ciucă

SPRE CINE SĂ PRIVIM?

Ceea ce este greu de înțeles este în ce cheie mai privim spre Tel Aviv, Berlin și Londra pentru că în opinia multor analiști aceștia contează atât în ecuația economică, cât și în aceea a securității.

Israelul se pare că încă nu și-a definit o politică comprehensivă de abordare a României (am dat ca exemplu Elbit, dar poate fi dat și cel cu Israel Military Industries, care a dezamăgit cu sistemul LAROM), așteptând parcă să fie invitați la masa negocierilor de România.

Mai mult,  tocmai cei care ar trebui să se unească (firmele producătoare israeliene) au o problemă de concurență internă și de reținere în investiții de mare valoare (reținerea este explicabilă pentru că prin Aerostar, Elbit nu a făcut o mega-afacere), căutând parcă o zonă pe care încă nu o recunoaște (deși se părea că semnale politice pentru angajamente serioase au existat).

Privită prin Berlin, Germania a pierdut startul pentru că s-a preocupat mai mult de partea de nord a Europei (Polonia și țările baltice) și a fost mai puțin presantă (politic) pentru a vedea succesul pe piața românească a Rheinmetall,  limitându-se la discuții sterile despre o Europă a Apărării, în care lucrurile ar lua alte turnuri.. Timpul nu este trecut pentru că Uzina Mecanică Moreni nu a fost curtată de nimeni.

Germania pare că s-a resemnat după mișcările politice din România (alegerile din 2016), care au anulat anumite propuneri guvernamentale (adevărat nematerializare în acorduri de cooperare, producție sau achiziții), de parcă nu ar avea expertiză și producție pentru ceea ce României îi lipsește (blindate pe șenile și pe roți și sisteme de artilerie autopropulsate) și nici nu militează pentru ideea de a investi în infrastructura românească disponibilă.

Privind spre Marea Britanie, ar trebui să avem un sentiment de angoasă, atunci când observăm că și-a întors privirea de la noi  (cât de rapid am uitat axa București-Londra-WDC), nu pentru că este un extrem de important agent de securitate pentru zona de est a alianței, dar și pentru că acum când trece printr-o perioadă dificilă, are nevoie de colaboratori (vulnerabilitatea temporară se va transforma în putere de lungă durată, iar prietenii de acum vor fi extreme de apreciați).

Marea Britanie (prin afacerea fregatelor) nu a confirmat așteptarea de partener  strategic, dar aceasta nu împiedică România să negocieze politic și economic, viitoarea colaborare, chiar dacă prin comportamentul politic și economic, britanicii tind să se manifeste mult prea elitist.

Nu trebuie să uităm că relația SUA- Marea Britanie este una indistructibilă, aceste două mari puteri acționează în tandem, iar dacă securitatea României ar fi pusă în pericol și SUA ar acționa, Marea Britanie i-ar fi alături și ne-ar fi de extreme de mare ajutor.

Modul în care se joacă pe scena contractelor în industria de apărare este unul care ține de culisele negocierilor, dar putem identifica ușor câteva chestiuni relevante legate de România.

În primul rând, se pare că parte din atitudini și acțiuni trădează o grabă a semnării cu orice preț a unor memorandumuri, acorduri sau contracte, ceea ce poate da nota angoasei unor decidenți (fie Președinte sau Guvern, poate chiar și militari) care au senzația că  banii nu vor fi cheltuiți (nerespectându-se un angajament național), alături de credința că dacă contractual este semnat cu americanii, atunci nimeni nu își permite să trișeze.

În al doilea rând, există tendința de a hiperboliza potențialele pericole, subliniindu-se faptul că acum și aici, și mai ales doar cu acești parteneri, trebuie să semnăm un anumit contract de achiziții, pentru că în caz contrar România este total expusă. Această teorie este valabilă doar în parte, pentru că Rusia este agresivă astăzi și nu s-au văzut predicții pentru un comportament în următorii zece ani.

Ministerul Economiei nu este în măsură să formeze un concern al industriei de apărare românești,așa cum a făcut Polonia. În disperare de cauză, caută să pună împreună marile companii de armament,americane sau franceze,cu micile noastre facilități (Romarm, Romaero, Electromecanica Pitești), pe modelul realizat la Aerostar, cu speranța că ceva tot se va întâmpla. Problema este că o asemenea strategie este păguboasă în sensul în care negocierea este totalmente în defavoarea companiilor românești. Puterea de negociere stă în unitate, nu în diversitate.

În al patrulea rând descoperim că nefiind analize și negocieri profunde, lipsește oferta românească pentru un offset în economie (adică oportunități și solicitări clare pentru investiții), fapt ce se dorește a fi corectat prin acțiuni de formă (organizarea unor vizite), prin care prim-ministrul (din postura de șef al tuturor instituțiilor), să fie o  dovadă că România nu doar cheltuiește pentru apărare, dar are și șansa de a beneficia de investiții viitoare.

Planul de înzestrare a Armatei României 2017 – 2026, cu fonduri multianuale planificate în valoare de 9,8 miliarde euro (pentru cele 8 programe de înzestrare: avioane multirol, sistem de apărare antiaeriană, elicoptere de atac, elicoptere de transport, tancuri, transportoare blindate, fregate modernizate, corvete), este un program ambițios și costistor și de aceea el trebuie să fie strâns legat de câteva cerințe politice, economice și militare.

Prima cerință este aceea a unei analize a priorităților, în sensul în care trebuie văzută nevoia stringentă pentru sisteme pe care astăzi nu ni le poate livra un partener strategic. În cazul nostru, putem observa că forțele terestre sunt structurile cele mai dificil de dislocat (alertare, deplasare și introducere în luptă) și mai mult sunt cele care trebuie, la nevoie, să traverseze spațiul vecinilor, care în funcție de interese își pot manifesta acordul sau interdicția. Aici ar trebui România să investească.

O altă cerință este dată de compatibilitatea sistemelor, adică de posibilitatea de a avea sisteme comune (ca instruire și mentenanță), la mai multe categorii de forțe (aeriene și terestre, terestre și navale), cerință ce solicită ca armamentul să fie achiziționat de la companii care au producție diversificată (ca sistem sau ca parteneri în producție). America are posibilitatea să respecte această cerință, dar nu cred că ne putem permite să depindem de un singur furnizor.

Tot din zona cerințelor se situează și prioritizarea elementelor din industria de apărare pe care vrem să le dezvoltăm. Ar fi o utopie să credem că România va fi în măsură să producă singură tancuri, avioane și fregate, dar ar fi o naivitate să lăsăm industria românească în postura de producător de subansamble mici sau în cea de furnizor de mentenanță și pentru simplul motiv că nu este aducătoare de mari profituri.

Nu în ultimă instanță, trebuie să evaluăm în ce club de cumpărători ne situăm, pentru că nu ne putem compara în achiziții nici cu Spania sau Germania, și cu atât mai puțin cu Arabia Saudită.

Strategia noastră de achiziții este  legată clar de amenințări, este dependentă de posibilitățile noastre finaciare, este corelată cu sistemul de securitate din care facem parte, dar nu trebuie să ne aducă la statutul de cumpărător cu orice preț și la orice preț.