L-am însoțit pe Dan Puric, actorul pe care Andrei Pleșu l-a calificat drept un „gânditor amator”, în ceea ce avea să fie o adevărată aventură spirituală.
- Coaliția condusă de euroscepticul Rumen Radev câștigă zdrobitor alegerile din Bulgaria
- Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
- „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
- Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
- Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale
INDESTRUCTIBILA FORȚĂ A IUBIRII
Aventura a început, poate nu întâmplător, în apropierea Patriarhiei. De aici, urma să pornim către singura închisoare de femei din țară.
Despre Penitenciarul Târgșor nu știam decât că aici a avut rezidență temporară Elena Udrea și că aici este închisă „criminala de la metrou”. Știam ceea ce aproape toată lumea știe: că în acest loc, femeile își ispășesc pedepsele, pentru simplul furtișag din buzunare sau din bani publici, pentru trafic de orice și chiar pentru crimă.

Înțelegeam și nu prea motivul pentru care Dan Puric alesese acest loc pentru a susține o conferință. Mi se părea mai degrabă exotic demersul decât util. Înainte de a intra pe poarta închisorii, Puric – intuind nedumerirea mea – mi-a spus:
„Ai să vezi că nu e așa cum crezi. Și cei din spatele gratiilor sunt oameni, care au păcătuit, ce-i drept. Totul e să crezi că poți să faci ceva pentru a-i ajuta să regăsească partea bună din ei. Și noi, cei din afara gardurilor, avem zonele noastre întunecate.”
După controlul făcut de gardienii de la poarta închisorii, am fost conduși la comandant, care ne-a explicat că în acel moment se aflau acolo aproximativ 500 de persoane private de libertate, că există în acest spațiu o biserică, o sală de sport, o secție „Mama și copilul”, destinată femeilor care au născut în perioada executării pedepsei și care-și pot crește aici copilul până la vârsta de un an.
Nu mică ne-a fost mirarea când am aflat că aici a fost mănăstire domnească, ctitorie a lui Vlad Țepeș, devenită după Primul Război Mondial închisoare pentru delincvenți. După cel de-al Doilea, a devenit centru de reeducare a tinerilor minori arestați la manifestațiile anticomuniste.
Am fost conduși apoi în sala în care actorul urma să vorbească rezidentelor de aici despre indestructibila forță a iubirii. Pe scaune, păstrându-se distanța așa cum cer normele pandemice, erau aproximativ 60-70 de femei, care așteptau calm momentul întâlnirii.
Curat îmbrăcate, chiar aranjate, machiate, doamnele păreau aproape impenetrabile. Nu prea puteai citi pe fața lor nici bucurie, nici tristețe. Poate doar o urmă de umilință. Poate regret?
Dan Puric le-a îmbrățișat pe toate cu privirea și a așteptat, disciplinat, în fața lor, ca directorul să îl prezinte. Părea că nu respiră nimeni, atâta liniște era.
CÂND SE DESPART DOI OAMENI CARE S-AU IUBIT
Dan Puric a început să-și susțină conferința. Publicul a „înviat”. Femeile i-au sorbit fiecare cuvânt rostit și au reacționat în consecință.
Actorul a ales să le vorbească femeilor de aici despre dragoste cu umor, ironie, dar şi cu sensibilitate. A povestit situaţii de viaţă, a citat întâmplări şi vorbe memorabile ale marilor filosofi, oameni de carte, duhovnici şi oameni simpli care i-au marcat devenirea. Cu imensu-i talent, actorul le-a făcut pe acele femei să mediteze asupra situației în care se află și să facă o introspecție în propriul suflet.

M-am uitat la ele și le-am văzut privirea. Aveau o lumină de parcă li se deschisese o fereastră.
„Intenția mea este astăzi să vă vorbesc despre forța iubirii, cea care ne reface, ne dă putere.
Înainte de toate, am să vă spun că numai imbecilul își omoară timpul. Omul inteligent știe ce să facă cu el. Un șofer de taxi mi-a zis odată: «Nu e important cum trece timpul peste dumneavoastră, ci cum treceți dumneavoastră prin timp.». V-am adus cărți pentru că timpul acesta îl puteți folosi ca pe o mare investiție sufletească, valută forte. Citind o carte, te lămurești sufletește.
Forța iubirii este indestructibilă. Au fost oameni care, la 18 ani, au spus „te iubesc” și apoi îi lua duba și erau închiși pentru anticomunism. „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide este o carte pe care nu o lăsați din mână. Autorul a fost îndrăgostit de sora lui Valeriu Gafencu, alt mare martir al închisorilor comuniste. Bref, soția sa, l-a așteptat 18 ani. În timpul acesta, cei de la penitenciar și care erau în slujba comuniștilor au făcut o farsă ca să distrugă viața interioară a omului: i-au trimis hainele acasă, cu geamantanul, spunând soției că a murit. Au zis: «Uite, cucoană, a murit. Nu ai pe cine să mai aștepți!» Familia, atunci, a forțat-o să se mărite, ceea ce a și făcut, însă după un an, Ianolide a fost eliberat. S-au întâlnit pe stradă. Așteptaseră 18 ani să se reîntâlnească pentru a-și continua iubirea. Secunda întâlnirii lor a fost tragică.”
Dan Puric povestește discuția avută cu o măicuță, care, în timp ce era la Mănăstirea Antim să aprindă o lumânare, a auzit o voce tunătoare în spatele ei întrebând „Când au căzut în păcat Adam și Eva?” Maica s-a întors și a văzut un monah în vârstă cu ochii ageri. Ea a dat din umeri în semn că nu știe. Monahul i-a zis atunci: „Când nu au mai fost în același Duh. Apoi a venit șarpele.”
„Când se despart doi oameni care s-au iubit? Când nu mai sunt în același Duh. Când se distruge o țară? Când oamenii nu mai sunt în același Duh.”
CREDINȚA ȘI POCĂINȚA – LUMINA DE DUPĂ GRATII
Un alt moment impresionant povestit de Dan Puric s-a întâmplat chiar la Muntele Athos.
„În urmă cu doi ani, am fost pentru prima dată acolo. Și, printre monahii de pe munte, a venit unul cu o privire foarte luminoasă, monahul Daniel. S-a îndreptat către mine și mi-a spus că e băiatul marelui Octavian Cotescu, cel care mi-a fost mie și lui Valeriu Seciu, rector. Nu mi-a venit să cred. Și mi-a zis: «Domnu’ Dan, eu am terminat Ingineria, dar nu aveam nicio chemare. Mi-a trecut prin cap să trec pe la Athos. Prima dată nu am simțit nimic, doar am vizitat. Apoi, am terminat Teologia și am venit din nou aici. Iar nu am simțit nimic. A treia oară, am venit și am rămas.» Cum ai ales drumul acesta? l-am întrebat. «Poate că e o tradiție. Am avut preoți în familie. Pe tata – Octavian Cotescu – a vrut să-l facă bunica monah și mama lui a zis: «Lasă-l, dragă, că dacă postește se usucă! Lasă-l să mănânce normal!»
L-am întrebat pe băiatul lui Cotescu: Ce facem noi cu tineretul ăsta? Parcă e spălat pe creier. Cum să le vorbesc eu despre martiri, despre eroi, despre istorie, când ei stau doar pe mobile, pe Facebook, sunt cretinizați în școală. Mi-a răspuns: «Se vor întoarce!». Am zis: cum să se întoarcă părinte că nu au la ce să se întoarcă. Unde să se întoarcă? Nu fac nimic altceva decât tranzacționare, bani. Mi-a spus din nou: «Domnu’ Dan, se vor întoarce! Avem un caz în mănăstire. La 23 de ani, a venit aici plângând în hohote că vrea să se facă monah. Toți bătrânii de aici s-au uitat la el și l-au întrebat ce a făcut. Băiatul a răspuns: «De la 16 ani am făcut tot: droguri, femei, trafic de copii. Sinistru. Și de ce vrei să te faci monah? E ceva în inimă care mă ține, m-a îngenuncheat. Tot timpul când făceam ceva, simțeam în inimă. Am văzut-o pe mama, într-o noapte, în întuneric, îngenuncheată în fața icoanei Maicii Domnului și nu am putut trece peste asta.» Înțelegeți? A fost o imagine care a lucrat în timp.
Gardurile astea cu sârmă ghimpată ne despart pe unii de alții pentru o vreme. Ele pot fi dărâmate prin credință. Sunt oameni care prin pocăință pot ieși mai oameni decât cei care sunt afară. Nu uitați lucrul acesta!”, le-a spus Dan Puric femeilor din penitenciar. Aplauzele prelungite din finalul conferinței, care a durat aproape două ore, au fost „plata” binemeritată a actorului.
La sfârșit, femeile au rămas pe scaun. Gardienii încă nu le făcuseră semn că se pot ridica. Pe masa din fața lor erau așezate câteva cărți semnate de Dan Puric. Toate și-au dorit măcar câte o carte. La semnul gardianului, s-au ridicat și s-au așezat, disciplinat, la rând. Actorul dădea fiecăreia câte un autograf. Una dintre ele, ajunsă în fața lui, îi spuse: „Cumpăr această carte pentru fiul meu, pe care nu l-am mai văzut de când am intrat aici. În curând este ziua lui și vreau să i-o trimit cadou, să-i arăt că eu nu l-am uitat”.
După plecarea de acolo, în mașină au fost multe momente de tăcere. Eram încă emoționați de ceea ce se întâmplase înăuntru. Poate că discursul lui Dan Puric a avut un impact mai mare decât ne-am putea imagina, pentru că actorul a reușit să se transforme într-un adevărat apostol al credinței și al speranței, ceea ce este esențial pentru ființa umană.
„Gardurile astea cu sârmă ghimpată (…) pot fi dărâmate prin credință. Sunt oameni care prin pocăință pot ieși mai oameni decât cei care sunt afară. Nu uitați lucrul acesta!”













































