Armindeni fără Marx

În timpul fostului regim comunist, ziua de 1 Mai era adesea instrumentalizată pentru a împiedica sărbătorirea cum se cuvine a Sfintelor Paşti. Când cele două coincideau, se decreta „sărbătorirea prin muncă”, iar oamenii erau chemați la serviciu, ca să nu se poată duce la biserică. Dacă era o diferență de câteva zile, regimul îşi amintea brusc că făcuse cincinalul în patru ani şi jumătate şi decreta o mini-vacanță, doar-doar vor pleca oamenii la munte sau la mare şi vor uita de biserică.

Anul acesta, Sfintele Paşti au coincis cu ziua de 1 Mai, dar fosta mare sărbătoare, acum cu statut ambiguu, a fost totalmente eclipsată. Pe de-o parte a fost bine: marea sărbătoare creştină a temperat zelul unor autorități locale care, în alți ani, umpleau țara de grătare patriotice, de mici şi de bere. Pe de alta, e trist că 1 Mai s-a degradat până la uitare: asta arată cam la ce nivel se află conştiința socială a celor ce muncesc, la noi.

Un mare rău l-a făcut, desigur, deformarea istoriei la care comuniştii au recurs, spre a se legitima. Astfel, întreaga istorie a stângii a fost falsificată, pentru a face ca Partidul Comunist să decurgă din această tradiție autohtonă a stângii, nu din avatarurile unei istorii complicate, care a lăsat multe răni.

Or, în realitate, nu există nici o legătură între vechiul socialism românesc (îngropat în temniță la Aiud şi la Sighet, alături de celelalte partide istorice româneşti) şi „clona” fabricată în laboratoarele propagandei comuniste. Stânga românească tradițională, care vedea în 1 Mai o sărbătoare a muncii şi a breslelor, încă din timpurile când se numea ziua de Armindeni şi nu devenise o sărbătoare oficială, nu se revendică din Marx şi Engels, şi cu atât mai puțin din Lenin. Ci din demersurile romantice, hrănite cu lecturi din Fourrier şi din socialiştii utopici francezi, ale lui Teodor Diamant. Cărora li s-a adăugat, ulterior, radicalismul liberal al lui Nicolae Ionescu şi devotamentul altruist al lui Ioan Nădejde, nici ei marxişti, ci socialişti democrați, adepți ai lui Darwin şi Auguste Comte.

Ținta demersurilor acestei stângi nemarxiste nu era transformarea revoluționară a societății şi instaurarea dictaturii proletariatului (care, la noi, până pe la 1900, nici nu a existat), ci emanciparea socială generală, prin educație şi ştiință, ca şi prin garantarea unor drepturi minimale. De aceea, multe dintre demersurile democratice de după 1918 – de la votul universal la emanciparea femeii – au fost, la origine, idei şi inițiative socialiste.

Am eşuat, după prăbuşirea comunismului, nu numai în reforma economică. Am pierdut şi trenul reformei sociale. Al transformării proletariatului „de masă”, comunist, într-un proletariat „de breaslă”, democratic. Cei care muncesc, astăzi, nu mai sunt reprezentați, în dialogul social, de nimeni, deşi în România se munceşte mult. Sindicatele au devenit un soi de ficuşi politici, buni numai pentru decor. Legislația muncii e stufoasă şi birocratică, dar garantează mai mult drepturile capitalului decât pe cele ale muncii propriu-zise. 1 Mai nu a redevenit Armindeni, ci a căzut în uitarea din care nici pomenile cu mici şi bere nu par a o mai scoate.

Odată cu căderea în desuetudine a Zilei Muncii, s-au devalorizat, însă, şi virtuțile pe care ziua de Armindeni le promova. În primul rând, solidaritatea. Umană şi socială. Absență din care rezultă multe dintre disfuncționalitățile României de azi. Pentru a avea autostrăzi, de pildă, nu e suficient să îşi cumpere fiecare dintre noi câte o maşină „tare”. E nevoie, mai degrabă, de organizare. Deci, de solidaritate, de eforturi susținute şi coerent gestionate. De taxe şi impozite care se cuvin plătite, nu eludate. De onestitate personală, pentru care nu sunt suficiente cătuşele DNA-ului. Nici pentru reindustrializare nu e suficient ca fiecare să-şi cumpere cât mai multe televizoare UltraHD, frigidere şi smartphone-uri. E nevoie, dimpotrivă, de un efort concentrat şi coordonat de identificare a resurselor şi necesităților, a obiectivelor naționale şi a limitărilor internaționale. De sacrificii conştiente, asumate de toți. Fără o cultură a solidarității, fără o descoperire a unui 1 Mai fără Marx, vom rămâne în această logică echivocă a lui „care pe care”. Logică definitorie a junglei, nu a unei societăți dezvoltate şi civilizate.

N-am să pedalez, paseist, pe redescoperirea adevăratelor rădăcini ale stângii româneşti. Şi dacă am reuşi să îi scoatem din uitare pe corifeii ei, tot n-am reuşi să restaurăm solidaritatea de care avem atâta nevoie. Doar prin politici publice inteligente, prin educație şi prin exemplul personal am putea să reabilităm munca şi etica ei. Şi să le redăm celor ce muncesc o conştiință de sine, de factură democratică, însă.

Ionuț Vulpescu este deputat PSD și fost ministru al Culturii.