the-light-of-the-world1
Actual

Când Dumnezeu zâmbește ca un copil…

Un profesor de Religie, preot. Copiii lui de la școală. Experiența luminoasă a vieții cotidiene, durerea traiului printre oameni. Și multă, multă cordialitate. 

Preot, cum am scris deja, profesorul copiilor și tinerilor de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Buzău. Efortul de a le surprinde copiilor dragostea pentru Dumnezeu, intuiția prinderii în litere a cuvintelor de aur ale dragostei, mărturiile pline de sens ale unor tineri ce-și află în căutarea și aflarea lui Dumnezeu sens vieții. Nu știu pe care din pagini să v-o propun lecturii. Pur și simplu e viață, și încă viață din belșug. Titlurile respirațiilor din carte sunt, ele însele, exerciții de comunicare: Zâmbetul Sfinților; Un fiu avea doi părinți;  Un dar de suflet; O icoană năzdrăvană; Ora de religie. Pe noi cine ne crește?; Băiețași de cartier; Evanghelie și țambal; Iadul, o pedagogie; Ce este iubirea?; De ce iubesc România?; Nea Ionică și De ce merg tinerii la Biserică.


Fiecare poveste este o lecție, nu doar de „religie”. Se simte realismul din ele, viața propriu-zisă care, uneori, nu-i așa, bate filmul imaginarului scenaristic al culturilor seculariste


Douăsprezece capitole de viață, douăsprezece icoane de normalitate. Copiii din carte există, i-am văzut acasă la ei, am vorbit cu ei și le-am ascultat gândurile, le-am văzut mărturia de iubire pentru profesor, pentru școală și biserică.

Fiecare poveste este o lecție, nu doar de „religie”. Se simte realismul din ele, viața propriu-zisă care, uneori, nu-i așa, bate filmul imaginarului scenaristic al culturilor seculariste. O să citiți despre copii, adolescenți și oameni maturi, unul dintre  ei, veteran nonagenar, fiind personajul care m-a înlăcrimat cu bucuria lui. Suntem dependenți unii de alții, dar nu pricepem foarte bine acest fapt. Ținem la orgolii și clișee, chiar credem în clișee mai mult decât în adevăr. Vrem dreptate, cu orice preț, uneori cu prețul adevărului. Tinerii din carte au aflat adevărul. De aceea au devenit liberi și vorbesc prin prisma libertății lor.

Cartea aceasta s-a născut și din dorința Părintelui Romeo de a le mulțumi copiilor. Și sunt deplin de acord cu el că ora de religie trăiește pentru ei și prin ei. Multe din paginile acestui „raport de suflet” s-au consemnat pentru a constitui contra-argument la ideologizarea prin ora de religie. E răspunsul pe care copiii îl dau detractorilor educației religioase, destinși și zâmbitori, atenți și demni.” (pg. 9-10).

Cartea aceasta este despre destinderea care aduce dragostea copiilor, care crește apropierea de Dumnezeu – subiectul luminos al iubirii copiilor la ora de religie.

 

Zambetul-Sfintilor

Zâmbetul Sfinților. File de pateric rural-urban contemporan (Ed. Agnos, Sibiu, 2016, 119 pg.)
Autor: Romeo Ene

 

Pagina preferată:

„Ce mi-a spus Robert?

Dom’ profesor, mă ştiţi, eu cam spun ce gândesc. Nu prea sunt o fire religioasă, dar respect Biserica, spun rugăciuni când am nevoie, la biserică merg rar, adică în noaptea de Paşti şi la ocazii fericite sau triste. Am o icoană în cameră de la mamaia; nu prea am o impresie bună despre preoţi din cauza unui popă de la ţară, dar chestia asta cu scoaterea icoanelor din şcoli mai demult şi acum scoaterea Religiei din şcoală sau descurajarea noastră de a mai participa la orele de Religie mi se par ciudate. Eu am văzut cum, la televizor şi pe net, s-au înmulţit brusc ştirile cu disciplina Religie: să dispară din şcoală că nu mai e atractivă, să fie înlocuită cu educaţie civică, educaţie sexuală, opţionale, că se sperie copiii şi sunt manipulaţi tinerii şi alte prostii d’astea.

Dom’ profesor, pe noi cine ne creşte? Bunicii, dacă n-au murit, sunt bătrâni şi bolnavi, sunt departe, iar noi nu prea mai avem răbdare cu ei, nu îi vizităm pentru că nu au baie în casă, nu au net şi nici nu îi ascultăm pentru că sunt cicălitori. Nu prea avem chef să ne înveţe tot felul de chestii băbeşti despre Biserică. Părinţii noştri sunt plecaţi în străinătate şi vin rar acasă, ne auzim cu ei doar la telefon. Sunt tot mai puţin prezenţi în viaţa noastră şi asta chiar e mişto.

Colegii au început să râdă. Apoi a continuat.

Părinţii care nu sunt plecaţi în străinătate şi au rămas în ţară fie sunt vai de capu’ lor, fără serviciu sau muncesc la negru, fie sunt prea ocupaţi şi muncesc la patroni de dimineaţă până seara, şi sâmbăta, şi duminica, şi în sărbători şi nu au nici timp şi nici chef să ne mai vorbească despre Dumnezeu, despre Biserică, despre relaţiile dintre noi. Au datorii, facturi de plătit, numai de educaţia noastră religioasă nu stau ei. Eu, de sărbători, nu ştiu decât de mâncare şi chefuri.

Singurul loc unde mai auzim şi noi despre Dumnezeu este la ora de Religie. Aici putem să punem întrebări şi să aflăm lucruri interesante, care ne pot folosi şi pentru cunoştinţele noastre generale, dar sunt şi chestii de suflet. În plus, cum am putea să îi educăm noi pe copiii noştri, dacă noi suntem indiferenţi?! De la d-voastră aflăm lucruri faine legate de istoria noastră, pe care nimeni cred că n-o să ni le spună vreodată. Dacă nici aici nu mai putem, înseamnă că ceva e putred în Danemarca!

În clasă, a urmat un moment de linişte.

S-a sunat de ieşire.” (pp. 45-48)


Romeo Ene este buzoian, născut în 1980, astăzi slujitor la Biserica Sf. Dumitru din municipiul Buzău. Profesor titular la Colegiul Național Mihai Eminescu din Buzău, de 12 ani profesor și de 10 ani preot. A publicat articole și studii pe diverse teme. Hotărât, un zâmbet de profesor…

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top