andrei plesu si liiceanu
Actual

Cariile intelectualilor

Doi mari intelectuali români (Gabriel Liiceanu şi, venind în apărarea sa, Andrei Pleşu) au prezentat clivajul din societatea românească cu ajutorul unui criteriu stomatologic.

Pe de o parte ar fi, ne spun ei, România celor care au grijă de propria dantură, a celor care investesc în ea, deci România civilizată, care, după ce şi-a acoperit nevoile proprii, s-a îngrijit de ea însăşi, iese să se ocupe şi de grijile civice. Pe de altă parte ar fi o Românie a celor care nu investesc în propria sănătate dentară, care nu au grijă de cum le arată dinţii, care nu simt vreun complex în a-şi striga crezurile politice şi ofurile sociale, chiar dacă au gurile distruse de carii şi încărcate de tartru. Concluzia sugerată de aceşti doi mari intelectuali este aceea că doar prima categorie de români merită a fi creditată din punct de vedere civic şi politic.

Cei din a doua categorie de români ar fi, de fapt, victimele reeducării comuniste, fiinţe inferioare, spălate pe creier, a căror dantură dezastru nu este decât semnul vizibil al propriei lor decadenţe morale şi, implicit, civice.  De altfel, domnul Liiceanu face chiar o stranie paralelă între reeducarea de la Piteşti (celebrul experiment bolşevic de care şi comuniştii s-au dezis cu fermitate) şi manifestaţia organizată de PSD, pentru a susţine guvernul, din aceeaşi istorică localitate.

O zi din viaţa deţinutului Gabriel Liiceanu

Nu e prima dată când auzim enormităţi bine îmbrăcate stilistic din gurile bine ornamentate ceramic ale intelectualilor publici de la noi.  Paralela dintre reeducarea de la Piteşti şi manifestaţia PSD mi-a adus aminte de o altă reflecţie a lui Gabriel Liiceanu.

Acesta, într-o „scrisoare către fiul său” (publicată, evident, la editura Humanitas) îi descrie o zi din viaţa sa de scriitor, comparându-se cu personajul lui Soljeniţîn, Ivan Denisovici, un deţinut din Gulagul stalinist:

„Şi ziua poate continua așa, mișcându-se între pagini scrise, pauze culinare (o salată de ruccola cu ulei de măsline și oțet de mere, presărată cu feliuțe de jambon de Parma și bucățele de Grana Padano), citate căutate cu înfrigurare în cărțile bibliotecii mele, câteva ture cu bicicleta pe străduțele necirculate ale cartierului, alte pagini scrise, alt ceai, altă cafea, bârfitul la telefon al prietenilor mai puțin apropiați cu prietenii apropiați, în sfârșit, cartea de seară din pat, cu carnețelul de note alături și, apoi, alunecarea în somn… După o asemenea zi, pot spune și eu, din Gulagul vieții mele, ca Soljenițîn despre ziua deținutului Ivan Denisovici: «Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită».“

Nu m-aş grăbi să suspectez citatul de mai sus ca fiind scris cu cinism. Aşa cum nu aş vrea să văd în reflecţiile domnului Gabriel Liiceanu asupra cariilor adversarilor politici vreo răutate bine gândită.  Cred, în schimb, că asistăm la reeditarea celebrei afirmaţii atribuită reginei Maria Antoaneta: „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac.”

Alienarea intelectualilor

Un fenomen care trebuie studiat este cel al alienării intelectualilor publici români. Oameni ca domnul Liiceanu, ca domnul Pleşu sau ca domnul Patapievici nu s-au născut într-un turn de fildeş şi nici nu au avut „privilegiul” nefericit al colegilor lor din Occident de a se forma în universităţi izolate de lume, în care ideologia  bate realitatea.  Şi domnul Liiceanu, şi domnul Pleşu au cunoscut România săracă, a anilor '80, au trebuit „să se descurce” ca toţi românii pentru a avea ouă de Paşti, porc de Crăciun şi vin la masa de toate zilele. Au stat la cozi, au făcut aprovizionarea, au strâns, probabil, Kent şi cafea pentru a-şi putea plăti inclusiv tratamentele dentare.

coada-ceausescu

Mai mult decât atât, niciunul dintre ei nu a ales calea izolării erudite de lume. Nici domnul Liiceanu, nici domnul Pleşu nu l-au urmat pe Noica, ascunzându-se prin vârfuri de munte sau săli de bibliotecă de tumultul societăţii. Din contră, au fost prezenţi în toate momentele importante din istoria noastră recentă, au pretins ca vocea lor să fie ascultată ca o autoritate, nu au respins niciun moment privilegiul (nu tot timpul legitim intelectual) de a-şi da cu părerea despre orice subiect şi despre orice persoană.  Opera lor filosofică, cariera lor academică, a fost îngropată de activismul civic şi politic.

Atunci cum de este posibil să vedem atâta naturaleţe în a refuza realitatea, în a ignora faptul că nu doar că e imposibil ca toată lumea să îmbrăţişeze stilul de viaţă burghez al domniilor lor, dar chiar acest stil ar fi mult mai dificil dacă ar funcţiona mecanisme corecte de justiţie socială?

Puntea socială şi puntea dentară

Rolul intelectualului public presupune un al treilea loc în orice dinamică socială. Intelectualul public, deşi inevitabil va ajunge să aibă poziţii partizane, trebuie să fie un spectator angajat, un observator raţional şi, ideal, un moderator al conflictului social. El trebuie să fie facilitatorul întâlnirii şi nu cel care o împiedică.


Intelectualii noștri sunt inutili. Suferă de acest sindrom al „intelectualului inutil”, care preferă să critice, să facă bășcălie în loc să vină să prezinte niște soluții. – Cozmin Guşă


Când intelectualul public încetează să mai joace acest rol și se izolează în turnul său de fildeş, făcând abcese repetate de superioară revoltă faţă de ce crede el că ar fi mizeria celorlalţi, atunci eşuează în misiunea sa civică şi aduce prejudicii greu cuantificabile mecanismului fragil al democraţiei, lovind tocmai în cea mai importantă componentă a acesteia: societatea civilă.

Faptul că există două Românii (sau poate chiar trei sau patru) nu este în mod necesar un fapt grav. Există şi cel puţin două Franţe, cel puţin trei Italii etc. Problema însă este aceea că între cele două Românii, acolo unde ar trebui să găsim spaţiul de acţiune al intelectualilor şi societăţii civile, s-a deschis o carie ce s-ar putea să nu mai poată să fie reparată. Soluţia stomatologică, atunci când un dinte este definitiv compromis, reprezintă extracţia lui, curăţarea locului şi construirea unei „punţi” între dinţii vecini. Însă „puntea” asta dentară are tot timpul un preţ: sacrificarea parţială a celor doi dinţi vecini care se vor lăsa şi ei „îmbrăcaţi” de ea.

Şi totul devine mai artificial…


arthur_suciu_foto_2

ARTHUR SUCIU

„Academia Română e-o instituţie moartă. Nu Academia reprezintă centrul de putere al câmpului cultural, ci Editura Humanitas. Gabriel Liiceanu este, din anii 1990, figura intelectuală dominantă, un fel de Sartre în Franţa postbelică. Liiceanu este personajul care legitimează, în România, lucrările culturale considerate cele mai bune, este vârful ierarhic al unui sistem de legitimare culturală, care se distribuie prin editură sau prin alte edituri dependente, prin edituri pe care le influenţează (inclusiv Polirom este influenţată de Humanitas) şi prin publicaţii culturale: Dilema Veche sau Revista 22, dar şi altele (de exemplu, Hotnews este legat ideologic de Humanitas). Există chiar mici edituri, care joacă rolul de alternative la sistem, dar care sunt în realitate perfect integrate, având o funcţie de consacrare culturală de aceeaşi natură. Contestarea Academiei de către adevăratul centru cultural are rolul de a-i conferi acestuia autonomie, chiar dacă nu e vorba despre o autonomie reală. În acest sistem, există şi grupuri de contestatari influenţaţi de centru, ca şi grupuri de opozanţi făţişi, adevăraţii opozanţi. Toţi sunt însă mai degrabă slabi, marginali. Grupul de stânga Critic Atac şi Tact, de exemplu, e foarte departe de influenţa Humanitas. În acelaşi timp, ideea că acest sistem va fi răsturnat e o idee falsă. Viitorul nu aparţine unui nou grup, ci industriei de consum tot mai vag ierarhizate.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top