Cât de sănătoși la cap sunt cei care ne conduc?

Sau dacă atunci când îi alegem sunt întregi la minte, cât îi înnebunește puterea? Iată cel puțin două întrebări la care puteți găsi răspunsul în cartea psihiatrului Patrick Lemoine, Sănătatea mentală a marilor conducători ai lumii.

Deși îi catalogăm adesea pe unii dintre conducătorii noștri drept psihopați, în general pe aceia recunoscuți ca dictatori, avem tendința, mai mult sau mai puțin conștientă, de a ne exonera liderii, nu de orice meteahnă, ci de orice boală mentală confirmată, de parcă, prin poziția extrem de prestigioasă și de respectabilă pe care o ocupă, ar fi cu desăvârșire scutiți de o astfel de patologie. Sau de parcă nu ar fi posibil ca noi înșine să fi votat pentru niște persoane bolnave mental! Cum stau de fapt lucrurile?

Cu ajutorul relatărilor istoriografilor, examinând minuțios biografiile și folosindu-se de cunoștințele sale de clinician, Patrick Lemoine ne prezintă în această carte studii de caz ale unor personaje istorice marcante: de Gaulle, Hitler, Stalin, Churchill, Ioana d’Arc, Maria-Antoaneta și mulți alții, evaluându-le sănătatea mentală ca și cum ar fi trecut pragul cabinetului său.

Patrick Lemoine este psihiatru, doctor în neuroștiințe și a condus stagiile clinice de la Universitatea Claude Bernard din Lyon. A publicat numeroase lucrări despre tulburările de somn, tulburările de anxietate și dependența de medicamente.

CIA analizează bolile conducătorilor lumii

Americanii au introdus de mult o disciplină care studiază sănătatea mintală a conducătorilor lumii și în CIA există un departament de profileri politici, specialişti care urmăresc acţiunile, discursurile, gesturile, comportamentul, elementele de caracter şi pe cele de comportament, în momente critice ale liderilor.Profilul rezultat din analiză arăta sindromul, patologia şi chiar boala de care suferă figurile publice care conduc state, popoare şi lumea.

„Aşa cum actorii şi starurile din show biz manifestă patologii ca efecte secundare ale vieţii în lumina reflectoarelor, înecate nu rareori în droguri şi alcool sau în pasiuni ciudate, ieşite din comun, tot astfel liderii religioşi sau gânditorii adulaţi pot cădea în bolile psihice ale singurătăţii, ca efect secundar a intrării în umbră, aşa cum spionii dezvoltă patologii profesionale după o viaţă cu identităţi multiple, tot astfel politicienii dezvoltă boli profesionale, patologii ale beţiei de putere, sunt „nebuni de putere“ la propriu, nu numai „corupţi de putere“. Trebuie caractere puternice, nu numai voinţe şi întâmplări, pentru a rezista cu brio trecerii printr-o funcţie de conducere supremă a unei naţiuni. Intrării, exercitării mandatului, dar şi părăsirii ei.”, arăta fostul consilier prezidențial Iulian Chidu, într-un editorial intitulat Aceşti bolnavi care ne conduc! Bolile psihice ca boli profesionale ale politicienilor.

Nebuni ai istoriei

George al III-lea al Regatului Unit este un caz celebru de nebunie regală, care a și inspirat filmul Nebunia Regelui George.

Regele George a suferit, în a doua jumătate a vieții, de o puternică boală psihică. Indiciile istorice arată că suferea de porfirie, o boală de sânge. Doctorii regelui nu au reușit să-i pună un diagnostic.

În timpul crizelor sale, regele urla și înjura pe oricine îi ieșea în cale. Nu de puţine ori îngrijitorii lui erau nevoiți să-l imobilizeze în cămașă de forță.

O echipă de doctori a fost angajată pentru a-l vindeca pe rege, dar tratamentele primitive îi înrăutățeau starea și mai mult.

George al III-lea a început să aibă episoade psihotice bizare: credea că Londra este inundată, dădea ordine unor oficiali inexistenți sau care muriseră de mult şi îşi agresa sexual servitoarele.

O halucinaţie bizară a regelui a avut loc în primii ani de boală, atunci când a cunoscut o femeie pe nume Elizabeth Spencer, pentru care a dezvoltat o obsesie. George a început să creadă că e căsătorit cu Elizabeth și că soția lui, regina Charlottte, era o impostoare care voia să-l omoare.

Ludwig al II-lea al Bavariei a devenit rege în 1864. Pe toată durata domniei sale, a cheltuit bugetul pe castele de poveste. Nu suporta să iasă în public și în 1866 a fost acuzat de nebunie. A fost găsit mort într-un lac împreună cu medicul care îl acuzase de nebunie.

Regina Maria a Portugaliei a dat dovadă de nebunie pentru prima dată în 1786 când gărzile au cărat-o pe brațe în apartamentele sale pentru că delira. Starea reginei a devenit din ce în ce mai gravă. Tot în 1786, în mai, Maria a asistat la moartea soțului ei. Devastată, a interzis orice formă de distracție la curtea regală, festivitățile devenind un fel de ceremonie religioasă. Starea i s-a agravat în 1791 când i-a murit fiul cel mare, în vârstă de 27 de ani. În februarie 1792 a fost declarată nebună în mod oficial. Regina a rămas închisă în apartamentele sale și oaspeții se plângeau de țipetele îngrozitoare care se puteau auzi pe tot parcursul zilei, venind dinspre camera sa. A murit în 1816.

Împăratul Caligula este, cu siguranță, cel mai faimos împărat nebun. Despre el se spune căși-a făcut calul înalt preot și senator apoi i-a construit un grajd de marmură cu scaune și canapele pe care calul nu se așeza niciodată, dar care, în mintea împăratului, erau singurele demne de un senator adevărat.

Odată, la Circus Maximus, pentru că nu mai erau criminali care să mai lupte cu leii, a dat ordine gărzilor să târască primele cinci rânduri de spectatori în arenă ca să fie devorați pentru că el venise să vadă un spectacol.

La un moment dat, un cetățean l-a insultat. Caligula a ordonat să fie prins, legat și apoi băutut cu lanțuri grele. A făcut asta timp de 3 luni până când, într-un final, l-a decapitat pe nefericit la cererea publicului care nu mai suporta mirosul prizonierului.

A ordonat să fie ucisă întreaga familie a cuiva care l-a insultat, începând cu soția, apoi cel mai mare copil și așa mai departe. La final, rămăsese fetița de 12 ani care plângea și se zbătea. Publicul îngrozit a strigat că nu ar trebui să fie ucisă pentru că e încă virgină. Caligula a ordonat călăului să o violeze mai întâi și apoi să o stranguleze.