Către ÎCCJ: Cât de legale sunt completurile de trei? Aceasta-i întrebarea!

Despre neconstituționalitatea completurilor de 5 de la Înalta Curte de Casație și Justiție, știm deja. Dar cât de legale și constituționale sunt cele de trei? O analiză Q Magazine.

 PRECEDENTUL CCR TREBUIE RESPECTAT

CCR a motivat pe larg și aprofundat, evocând și jurisprudența CEDO, decizia 685/2018, potrivit căreia formarea completurilor de cinci judecători este neconstituțională în măsura în care membrii lor nu au fost desemnați printr-o procedură aleatorie, respectiv prin tragere la sorți. Pe cale de consecință, hotărârile acestora sunt lovite de nulitate absolută. Am comentat în extenso aici.

Ideea fundamentală este aceea că desemnarea aleatorie a membrilor completului, ca și distribuirea aleatorie a dosarelor către completurile astfel constituite, reprezintă garanții ale independenței obiective a judecătorilor și astfel garanții ale imparțialității acestora.

S-a mai spus că pentru a se asigura domnia / supremația legii – adică funcționarea statului de drept – nu este suficient să se facă justiție, trebuind ca actul de justiție să fie și perceput de populație ca fiind unul real, neutru și echitabil. Fără încredere nu există justiție, oricât de performanți ar fi magistrații din punct de vedere tehnic. Aceasta, fără îndoială, pentru că nici o ordine – inclusiv și în primul rând cea de drept – nu poate fi nici viabilă nici durabilă dacă nu este acceptată de societate; ceea ce nu se poate întâmpla fără încrederea societății că ea oferă șanse egale tuturor și fiecăruia.

Exclusiv prin mijloace de coercițiune disciplina poate fi uneori instaurată, dar ea nu poate fi menținută.

În acest context, CCR a mai lămurit alte două aspecte. Pe de o parte, ea a arătat că dacă o lege în mod expres ar stabili că formarea completurilor de judecată se face nealeatoriu – posibil prin intervenția unor organe administrative lipsite, evident, de atribuții jurisdicționale – acea lege este neconstituțională.  Pe de altă parte, s-a lăsat a se înțelege că dacă o lege nu ar prevedea nimic în legătură cu procedura de formare a completurilor de judecată, obligația de a asigura independența / imparțialitatea obiectivă a judecătorilor prin desemnarea lor aleatorie ar decurge direct din Constituție (ca și din CEDO, adăugăm noi) și, prin urmare, orice altă modalitate de desemnare a acestora ar duce la neconstituționalitatea instanței și la nulitatea absolută a hotărârilor sale.

Teoretic se poate concepe că modalitatea concretă în care se exprimă aleatoriul poate fi și alta decât tragerea la sorți. În orice caz, ea nu poate consta în desemnarea judecătorilor de către persoane aflate în afara procesului judiciar și nesupuse controlului instanței competente cu judecarea cauzei, pe baza aprecierii lor subiective.

Un judecător care datorează includerea sa într-un complet de judecată deciziei unui factor extrinsec judecății, va fi suspectat de dependență față de cel care l-a desemnat. Uneori o asemenea dependență este inevitabilă și astfel reală, viciind rezultatul procesului.

(Traian Băsescu are dreptate atunci când spune că nu poate ieși public nici măcar un singur judecător care să spună că a primit vreun telefon de la fostul președinte pentru a influența sentința vreunui rival politic, pentru că influența nu se exercita așa, ci prin conducerea instituției care „trasa” în discursul intern direcția „exemplelor” pe care Înalta Curte trebuie să le dea societății condamnând oameni cât mai cunoscuți și politicieni cât mai influenți. Nu despre vinovăția acestora era vorba în sentințe, ci despre puterea „luptei anticorupție”, demonstrată prin completurile a căror componență era decisă într-o ședință, cu ușile închise, de câțiva oameni.)

Mergând pe firul unor asemenea raționamente, devenite de acum general obligatorii prin efectul deciziei CCR cu privire la completurile de 5, am cercetat modalitatea de constituire a completurilor de trei judecători de la ÎCCJ.

Prima căreia m-am adresat a fost însăși Înalta Curte. Deși după apariția unui material anterior doamna Cristina Tarcea mi-a transmis că „dacă aș fi întrebat-o, mi-ar fi răspuns cu drag”, acum, când i-am trimis o Solicitare de informații oficială, în baza legii 544/2001, nu mi-a răspuns nici măcar în termenul legal în care ar fi fost obligată să o facă. Una din întrebări viza chiar modul de formare al completurilor de trei. M-am adresat deja Consiliului Superior al Magistraturii solicitând sprijinul pentru obținerea informațiilor la care am dreptul, în mod legal, iar la finalul acestui comentariu anexez Adresa către ÎCCJ transmisă în data de 26 noiembrie la care nu am primit răspuns nici până astăzi.

ADMINISTRAȚIA JUSTIȚIEI ȘI ADMINISTRAREA JUSTIȚIEI

Despre modul în care se constituie aceste completuri legea nu spune nimic, așa cum se întâmplă cu cele de cinci judecători. De altfel, o lege organică specială cu privire la organizarea și funcționarea ÎCCJ nici nu există. Dispozițiile referitoare la ÎCCJ din alte legi (legea 304/2004) împuternicesc Colegiul său de conducere să aprobe „Regulamentul privind organizarea și funcționarea sa administrativă, precum și statele sale de funcții și de personal”. CCR a reținut că aceasta „nu reprezintă o formă de exercitare a atribuțiilor constituționale ale instanței supreme, respectiv de înfăptuire a justiției și asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii”. Înfătuirea justiției în fiecare speță este atributul completului de judecată și de aceea formarea acestuia este o problemă jurisdicțională, a cărei conformitate cu legea se verifică și se asigură de formațiunea de judecată însăși.

Prin urmare, ca organ administrativ Colegiul ÎCCJ avea doar competența de a organiza aplicarea legii și/sau de a o aplica în concret, iar nu de a legifera. El nu putea completa legea cu reguli pe care le socotea adecvate pentru formarea completurilor de judecată. De asemenea, nu putea îndeplini actul de justiție prin stabilirea componenței lor nominale și certificarea caracterului legal al formării lor. Or legea, în speță chiar legea fundamentală, prevedea că procedura judiciară, deci inclusiv procedura privind constituirea formațiunii competente să judece, trebuie să se facă în așa fel încât să garanteze caracterul echitabil al procesului, inclusiv prin garantarea independenței și imaparțialității judecătorilor. Ulterior, îndeplinirea acelei proceduri urma a fi controlată și, după caz corectată, de instanța desemnată ca fiind competentă și care trebuia să își înceapă activitatea jurisdicțională chiar cu cercetarea și atestarea competenței sale de a judeca; ceea ce includea și controlul de legalitate a modului său de constituire. Practica recentă a CCR confirmă fără echivoc toate aceste principii și reguli care fac distincție între administrația ÎCCJ și administrarea justiției de către ÎCCJ.

Ce a făcut însă Colegiul ÎCCJ?

ÎNFIINȚAREA ȘI COMPUNEREA COMPLETURILOR

Adoptându-și Regulamentul de ordine administrativă, Colegiul a plecat de la dispozițiile legale care perevăd că „la începutul fiecărui an, Colegiul ÎCCJ, la propunerea președintelui sau vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de complete specializate în cadrul secțiilor ÎCCJ, în funcție de numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora”, și a stabilit că „președintele sau vicepreședintele ÎCCJ propun Colegiului de conducere înființarea de complete specializate pe baza propunerilor formulate pentru fiecare secție de președintele acesteia”. Se observă că atât legea cât și Regulamentul se referă la ÎNFIINȚAREA de completuri iar nu la COMPUNEREA acestora.

Distincția este esențială. Înființarea unui anumit număr de completuri cu o anumită specializare, ținându-se seama de numărul de cauze cu un anumit profil și de numărul de judecători cu o anumită experiență, este o problemă de organizare a muncii; deci una administrativă. Compunerea completurilor, adică desemnarea judecătorilor care constituie un complet sau altul, este o problemă jurisdicțională și ea trebuie rezolvată potrivit unei proceduri legale care asigură independența / imparțialitatea subiectivă și obiectivă a judecătorilor efectiv implicați în săvârșirea actului de justiție.

Pe această linie Decizia CCR 685/2018 spune că „atunci când legiuitorul constituțional se referă la compunerea instanței supreme – noțiune autonomă folosită de Constituție – nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia (și cel al completurilor pe care ei urmează a le alcătui –n.r.), ci organizarea (constituirea – n.r.) și compunerea (formarea – n.r.) secțiilor, secțiilor unite și completurilor de judecată care realizează funcția sa jurisdicțională”. Or, printr-un act administrativ nu se pot sub nici o formă stabili norme de procedură judiciară, adică norme care disciplinează exercițiul funcției jurisdicționale.

Pentru reglementarea aspectelor din urmă chiar era nevoie de o lege organică. În lipsa ei, organul administrativ putea stabili doar o modalitate de lucru menită a asigura transpunerea în practică a normei constituționale, precum și a tratatelor internaționale (ex CEDO) care cer ca procesele judiciare să fie echitabile. Cu alte cuvinte, așa cum am văzut, cer ca judecătorii să fie independenți și imparțiali, iar independența și imparțialitatea lor să fie garantate.

ÎCCJ A LEGIFERAT ÎN LOC SĂ APLICE LEGEA

Interpretând și aplicând în spiritul autoritarismului birocratic Constituția, legile, tratatele pertinente și chiar propriul Regulament, Colegiul ÎCCJ, sub îndrumarea Președintelor sale succesive Livia Stanciu și Cristina Tarcea, a aprobat liste de judecători grupați în completuri de câte trei, pe baza propunerilor nominale făcute arbitrar de șefii de secții.

Prin urmare, judecătorii au intrat în complet și au judecat fiind desemnați de șefii administrativi în afara oricărui control judiciar.

Astfel, în limbajul jurisprudenței CCR, pe de o parte, s-a ajuns la „o înfrângere sistematică a voinței legiuitorului”, căruia i s-a substituit conducerea administrativă a ÎCCJ, iar pe de altă parte, „poate mai grav, la înfrângerea garanțiilor constituționale ale accesului liber la justiție, care are vocație de drept, dar și de principiu constituțional, aplicabil tuturor drepturilor fundamentale”.

Constituirea completelor de trei judecători ale ÎCCJ, potrivit unei proceduri administrative, de  verticala administrativă a instituției, cu atât mai mult cu cât nu era prevăzută de nici o lege – organică sau nu – și nu oferea garanții pentru echitatea procesului, este evident neconstituțională și nelegală, iar hotărârile unor astfel de completuri neconstituțional și nelegal formate, sunt lovite de nulitate absolută. O nulitate care, de principiu, poate fi invocată de oricine și oricând; chiar și dincolo de termenul de 30 de zile stabilit, contrar oricărei logici constituționale, în noul cod de procedură penală pentru exercitarea contestației în anulare.

 O astfel de situație ar fi putut fi evitată dacă, în loc să formeze în mod direct completuri, Colegiul de conducere al ÎCCJ, din proprie inițiativă sau sub îndrumarea CSM, ar fi stabilit, în aplicarea Constituției, o metodologie pentru formarea acestora cu evitarea oricăror elemente de arbitrariu și garantarea independenței și imparțialității obiective ale judecătorilor. Aceea ar fi fost organizarea aplicării legii iar nu așezarea unui act administrativ, fie el și cu caracter normativ, deasupra legii adoptate de Parlament.

LA IDENTITATE DE RAȚIUNE, IDENTITATE DE SOLUȚIE

Potrivit jurisprudenței CCR, cât și celei a CEDO, prin includerea în completurile de judecată a unor membri impuși „pe calea unor acte administrative, se pot crea presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puțin, într-o ezitare / lipsă de dorință a judecătorilor de a-i contrazice pe aceștia”.

Situațiile în care asemenea numiri, care îi privesc pe toți membrii completurilor de trei judecători, se fac discreționar de șefii secțiilor și Colegiul de conducere al ÎCCJ, sunt cu mult mai grave decât cele ale completurilor de cinci judecători în care doar unul singur era desemnat nealeatoriu și asta în considerarea funcției sale în ierarhia instanței supreme, iar nu a unor preferințe greu de argumentat convingător.

Prin Decizia 685/2018, cu referire la completurile de cinci judecători, CCR a statuat că respectarea dreptului la un proces echitabil depinde de garanțiile imparțialității subiective a judecătorului (lipsa intereselor personale în cauză sau a relațiilor personale cu părțile litigante), ca și de cele ale imparțialității obiective (repartizarea cauzei fără nici o intervenție potențial subiectivă, adică în mod aleatoriu), precizând că imparțialitatea obiectivă are două componente și anume formarea completului prin tragere la sorți și distribuirea dosarelor către completuri prin tragere la sorți.

De asemenea s-a precizat că obligația de a exclude orice factor subiectiv și orice considerent politic din procesul formării și investirii completului competent, decurge din prevederile Constituției privind dreptul cetățenilor la un proces echitabil, precum și din cele ale tratatelor internaționale în materie, cărora Constituția le dă prioritate față de legislația națională.

Această jurisprudență are valoare de principiu, ceea ce înseamnă că orice alt complet de judecată care a fost constituit altfel decât în mod aleatoriu, este neconstituțional. Pentru identitate de rațiune, soluția este identică în cazul completurilor de trei judecători ai ÎCCJ.

Nu există nici un argument pentru care cei judecați în ultimă instanță de completurile de cinci judecători să primească garanții complete cu privire la imparțialitatea acestora, iar justițiabilii care pot face apel doar la completurile de trei judecători ale ÎCCJ să fie total lipsiți de asemenea garanții.

 A FI SAU A NU FI HOTĂRÂREA ÎCCJ

Pentru a afla cum a procedat în mod concret Colegiul ÎCCJ în formarea completurilor de trei judecători,  în conformitate cu legislația în vigoare, Q Magazine a solicitat o copie a Hotărârii nr. 80 din decembrie 2017 care a stabilit  constituirea acestora pentru anul 2018.

Solicitarea s-a impus ca urmare a faptului că, accesând pagina electronică a instanței supreme, am constatat  lipsa respectivei hotărâri, singurele documente publicate fiind anexele acesteia cu propunerile formulate de secții; dintre care cea a secției penale nu era nici măcar autentificată prin semnătura șefului său.

Răspunsul nu a venit nici la 13 zile de atunci și la 6 decembrie pe site NU exista Hotărârea, ci doar Anexele acesteia după cum se poate constata din imaginea de mai jos.

Faptul a fost remarcat și de alte persoane cu dosare aflate pe rolul Înaltei Curți care au făcut deja o Plângere prealabilă în contencios administrativ invocând că sunt judecate de un complet a cărui Hotărâre de constituire nu este publică.

Potrivit unor surse Q Magazine din interiorul Curții Supreme, plângerea a suscitat vii dezbateri în cadrul Secției penale și în mod miraculos, la două zile după, pe siteul instituției a fost publicat un Extras din această Hotărâre.

Faptul că, deși este o informație de interes public, nu a fost comunicată nici revistei Q Magazine, în urma solicitării, și nici nu a fost făcută publică pe siteul instituției, timp de un an de zile, îmi oferă destule suspiciuni pentru a solicita Consiliului Superior al Magistraturii să ceară Inspecției Judiciare verificări.

Toate acestea crează o stare de mister cu totul nepotrivită atunci când este vorba despre proceduri afectând destinele unor oameni și ale familiilor lor.

Până la urmă există Hotărârea 80/2017 sau nu? 

Dacă da, de ce nu s-a publicat integral pentru ca justițiabilii să știe nu numai cine intră în componența completurilor susceptibile să îi judece, ci și cum s-a ajuns la formarea acestora?

Dacă nu, cine a stabilit în realitate compoziția completurilor de trei judecători și ce valabilitate pot avea hotărârile pronunțate de completuri formate în acest fel?

Ce semnificație are faptul că propunerile Secției penale sunt nesemnate?

Dacă anexa cu aceste propuneri este apocrifă înseamnă că toate completurile constituite în baza ei au fost pur și simplu clandestine. La fel și dacă hotărârea propriu-zisă lipsește cu desăvârșire sau nu a intrat în vigoare din diverse motive de fond sau de formă.

Chiar dacă legea nu ar obliga în mod expres la publicarea unui asemenea document, încă ne vine în minte jurisprudența CEDO în care se spune că stabilirea imparțialității obiective a tribunalului presupune verificarea legăturilor ierarhice sau de altă natură dintre judecător și ceilalți participanți la procedură, precum și excluderea oricărei îndoieli rezonabile decurgând din modul de compunere a completului de judecată. Or, cum să nu ai asemenea îndoieli când procedura prin care s-a ajuns la constituirea completurilor care te judecă este atât de opacă, încât nu permite nici măcar formularea unor contestații argumentate cu privire la legalitatea ei?!

În acest context ne mai întrebăm de ce, dacă nepublicarea era în regulă, hotărârea se publică, totuși, abia acum, cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul anului 2018, când expiră valabilitatea sa? Să se fi încercat, oare, eventual printr-un fals, acoperirea unui viciu pe care întrebările presei, dar și câteva cereri ale justițiabililor riscau să le pună în lumină?

La ÎCCJ misterul unor documente cu parfum de plastografiere plutește uneori în aer. Scandalul unui protocol între ÎCCJ și SRI purtând semnătura fostului Președinte Nicolae Popa, pe care acesta a declarat chiar revistei Q Magazine că nu o recunoaște și care ar fi fost înregistrată la o zi după ieșirea sa la pensie, a fost dat uitării.

Exigenta doamnă Tarcea care spunea la vremea respectivă că este prim interesată să se afle adevărul și că va sesiza ea însăși Parchetul General asupra speței, nu a mai rostit nimic despre acest caz. Și nici Parchetul General nu pare a fi preocupat să afle cine a falsificat semnătura judecătorului Nicolae Popa.

Pentru a înțelege arbitrariul formării completurilor de trei judecători, este elocvent chiar și un fapt petrecut în  timpul ședinței Colegiului de Conducere al Înaltei Curți în cadrul căreia s-a adoptat (?) Hotărârea 80 din decembrie 2017. Surse participante  au declarat pentru Q Magazine, sub rezerva anonimatului, că una dintre judecătoarele dintr-un complet de trei s-a certat cu celelalte colege și a cerut să fie mutată într-un alt complet. Și judecătorii Daniel Grădinaru, Florentina Dragomir și Angela Dragne au solicitat în cadrul acestei ședințe să fie repartizați într-un anume complet de judecată, însă cererea a fost respinsă de Colegiu nu din cauza arbitrariului ei, ci a procedurii. Solicitarea trebuia transmisă șefului de secție și acesta o înainta Colegiului de Conducere, ceea ce s-a și întâmplat în luna ianuarie, când s-a formalizat dorința celor trei.

Faptul este consemnat în Extrasul din Hotărâre urcat pe siteul Înaltei Curți în 7 decembrie 2018, fără detaliile care fac diferența.

Prea multe interpretări forțate, așadar, prea multe abuzuri și prea multe întrebări fără răspuns, ca să nu ne îndoim de corectitudinea procedurilor practicate de ÎCCJ. O instanță în care nu doar CCR nu mai are încredere, ci nici noi care ar trebui să ne uităm la această instituție ca una care dă „lumină” întregii justiții din România.

Găsesc însă că mai vinovați decât conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt membrii Consiliului Superior al Magistraturii, aleși tocmai să supravegheze și să evite nu doar ilegalitățile, ci chiar și suspiciunile care planează asupra celei mai importante instanțe de judecată a țării.

Se poate începe cu eliminarea din magistratură a oricărui judecător a cărui sentință a fost condamnată la CEDO, o instanță independentă pe care nu o poate suspecta nimeni că îl favorizează pe Liviu Dragnea.

Neîncrederea oamenilor în sistemul de justiție și noaptea care a căzut asupra anilor de luptă anticorupție la care am participat cu toții, aruncând în derizoriu tot ceea ce s-a făcut onest, este în primul rând responsabilitatea CSM care a tăcut sau a dormit până acum. N-ar fi timpul să se trezească?

Solicitarea QMagazine către Înalta Curte de Casație și Justiție