CEDO le explică senatorilor români cum e cu Legea Carantinării

Expresia “rule of law”, a cărei traducere înseamnă „supremația legii” se referă la o societate sau un context în care legile sunt aplicabile în mod egal, oricui (caracterul nediscriminatoriu) și mai presus de orice alt considerent. În România a fost aleasă o altă traducere, a cărei semnificație, deși aparent mai vastă, este, în fapt, aproape complet neglijată. Noi, pentru “rule of law” am ales să spunem „stat de drept”- în timp ce „stat de drept” este sintagma ce definește o societate în care prevalează respectul pentru drepturi ale omului și supremația legii. Accent pe drepturile omului.

„Accentul” lui Merkel

După mulți ani în care ni s-a predat susținut faptul că „stat de drept” funcțional este aproape sinonim cu încarcerarea corupților aleși de Binom ca exemplu făuritor de comportament etic, Uniunea Europeană așează „statul de drept” la temelia criteriilor de alocare a fondurilor, iar Angela Merkel, în discursul său de preluare a Președinției Consiliului UE, săptămâna trecută, a pus accentul, ca prim obiectiv explicit al mandatului său, pe respectarea drepturilor omului.

Legea carantinării (utilizez denumirea trivială, pentru largul înțeles) așa cum a fost propusă de Guvern, este un monstru juridic și un manifest al sfidării grosolane a statului de drept. Tot monstru a ieșit și din dezbaterea de la Camera Deputaților. Parlamentarii au avut la dispoziție doar câteva ore (și aceasta pentru că Guvernul, în nota sfidătoare obișnuită, a ales să trimită proiectul pe ultima sută de metri, deși de la pronunțarea Deciziei CCR prin care s-a arătat, dincolo de orice dubiu rezonabil, că măsurile de carantinare dispuse prin acte administrative arbitrare sunt neconstituționale – 25.06.2020, până la data de 07.07.2020, când Guvernul Orban înregistrează la Camera Deputaților proiectul de lege, au trecut 12 zile!), pentru a analiza și dezbate un proiect de lege cu multe abuzuri, încropit cu ură, încrâncenare, interese și frustrări, izvorâte din neputința deja dovedită a guvernanților de a aplica arbitrar propriile decizii. Au șlefuit-o pe alocuri în timp ce gestionau indignarea Comandantului Acțiunii. Dr. Raed Arafat a luat notă cu surprindere că noțiunea de „suspect” are înțeles juridic ce nu stă în competența medicilor și a protestat la ideea că privarea de libertate a unui infectat trebuie decisă de un judecător, dacă pacientul nu consimte la internare. Mai apoi,  Arafat s-a instalat la Comisia Juridică a Senatului și a petrecut noaptea în negocieri pe fiecare cuvânt al legii, astfel încât în camera decizională, la votul de luni, să nu cumva să căpătăm o lege diferită de cea pe care și-o dorește.

Suntem singura țară din Europa (și din lumea civilizată) care a luat de la început și până în zilele noastre măsura despotică și ilegală a internării forțate a tuturor purtătorilor de coronavirus, chiar fără să fie bolnavi. Asimptomaticii. Adică mai mult de 90% din cei depistați pozitiv.

Guvernul, împotriva Convenției Drepturilor Omului

Raed Arafat luptă, în numele Guvernului, dar în ciuda legii și a convențiilor privind drepturile Omului, să continue să interneze forțat oameni care nu au simptome, deci nu au nevoie de tratament. Și a adăugat în legea personală puterea statului de a prelua copiii unor persoane infectate, de a carantina și de a distruge bunuri aflate în proprietatea unor oameni infectați și de a detașa forțat medici.

În acest timp, zeci de mii de suferinzi ai altor boli sunt refuzați la tratament în spitale și mor oameni mai mulți din cauze cronice. Suntem singura țară din lume la care valul doi al epidemiei a venit deja și este mai ascuțit decât primul – e limpede așadar că strategia guvernului și Acțiunea Comandantului Arafat au fost greșite, păguboase, criminale.

Senatorii vor vota luni o lege care va funcționa și pe durata epidemiei de Covid-19 și în orice situație asemănătoare în viitor. Este o lege care privește sănătatea publică și modul în care aceasta, drepturile pacienților și ale cetățenilor în general, vor fi ocrotite (în fapt abuzate, încălcate până la siluire!) de statul român. Articolele ei nu trebuie negociate cu oameni atinși de sindromul LCK (insuficiență intelectuală+beția propriei puteri), ci trebuie doar să țină cont de interesul public, de drepturi și libertăți fundamentale și de dreptul european.

Argumentul lui Raed Arafat pentru politica (unică în lume) de a interna forțat orice persoană infectată este acela că „românii nu respectă măsura izolării la domiciliu”.  Practic, ne prezumă pe toți criminali (instituie, asemeni unui procuror abuzator, prezumția de vinovăție!) și iresponsabili, care odată ce am aflat că suntem infectați decidem să ne infectăm și familia și colegii și în general să răspândim virusul cu voluptate, premeditat.

Dincolo de faptul că este o logică bolnavă (și contagioasă, am văzut) această interpretare este interzisă de lege.

Să citim ce spune CEDO înainte de-a vota!

Convenția Europeană a Drepturilor Omului specifică explicit (articolul 74, paragraful 2 din Ghidul jurisprudenței CEDO) că „obligația de a nu comite o infracțiune nu poate constitui baza pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă împotriva acelei persoane nu a fost luată o altă măsură pe care aceasta să o fi încălcat”(cauza S.V. and A. v Danemarca). Cu alte cuvinte, legea poate dispune ca o persoană să fie internată forțat doar dacă a fost luată măsura izolării acesteia la domiciliu și această măsură a fost încălcată.

CEDO a explicitat de-a lungul anilor prin sentințe legate de Articolul 5 (Dreptul la Libertate și la Siguranță) și ce înseamnă „arbitrar” și cum legea, indiferent care este aceea, are obligația de a exclude orice astfel de manifestare – mai mult, dreptul European prevalează în orice situație în care o lege națională este greșit redactată sau votată din acest punct de vedere (art. 40 din Ghidul CEDO cu privire la aplicarea Art.5). Potrivit CEDO, atunci când NU există o relație de proporționalitate între motivul detenției și detenția în cauză, suntem în prezența arbitrariului!

În situația unor acțiuni de prevenire a răspândirii unor infecții, tot CEDO îi explică domnului Arafat că nu se poate lua din start măsura individuală a internării forțate pentru nici o persoană. Sunt necesare soluții mai puțin severe cu privire la îngrădirea drepturilor unei persoane – privarea de libertate este ultima dintre deciziile ce se pot lua în considerare. CEDO arată foarte clar că detenția unei persoane infectate trebuie să constituie mijlocul „de ULTIM RESORT pentru a preveni transmiterea bolii” și trebuie/poate fi avut în vedere DOAR dacă alte măsuri, mai PUȚIN severe, au fost luate în considerare și s-au dovedit ”insuficiente pentru a proteja interesul public”.

Dreptul românesc, așa imperfect cum este el, dar bine străjuit de CCR și de dreptul european, bine șlefuit în ani astfel încât drepturile omului să constituie prima și cea mai de seamă grijă a legiutorilor, ne spune limpede ce este voie și ce este nevoie să includă legea aflată pe masa senatorilor mâine.

Potrivit CEDO, atunci când se pune în discuție privarea de libertate a unei persoane, trebuie respectat principiul general al securității juridice (trebuie definite clar condițiile lipsirii de libertate, iar legea trebuie să fie previzibilă în aplicarea sa, spre a întruni criteriul de LEGALITATE stabilit de Convenția europeană – Del Rio Prada vs. Spania, Creangă vs. România).

Citiți doamnelor și domnilor senatori! Legiutorii români ar trebui să își facă din Constituție, din Tratatele și Convențiile europene lectură de căpătâi. După aceea, priviți în jur și ascultați  atent discursurile liderilor lumii. Europenii pun accent pe statul de drept, iar Angela Merkel ne-a tradus că primul dintre obiectivele sale în următoarele șase luni la cârma Consiliului Uniunii Europene îl constituie grija pentru drepturile omului, ca atribut primordial al statului de drept. Măcar de frica ei să acționați, dacă de grija românilor care v-au trimis în Parlament nu puteți!