China și UE: Parteneri strategici, concurenți economici, rivali sistemici?

Joi, 4 februarie 2021, a avut loc, în formulă online, reuniunea internațională dedicată analizei raporturilor dintre UE și China la începutul anului 2021, an care coincide cu intrarea în funcțiune a unei noi administrații americane și cu finalul mandatului Angelei Merkel, omul politic care a deținut pentru cea mai îndelungată perioadă de timp funcția de cancelar al Germaniei.

Totodată a intrat în procedura de ratificare Acordul comprehensiv de investiții încheiat pe timpul președinției germane a Consiliului UE, între UE și R.P. Chineză, iar UE, după criza încă nesoluționată a Brexitului, este supusă testului de stres al cărui obiect este gestionarea simultană a pandemiei Covid 19 și contracției economice majore consecutive acesteia.

Cu acest prilej a fost prezentat și volumul „Promoting the Belt and Road Initiative and 17+1 Cooperation in Central and Eastern Europe, from the Prospective of Central and Eastern European Countries” („Promovarea Inițiativei ‘Un Drum și o Centură” și a Cooperării 17+1 în Europa centrală și de est, din perspectiva statelor central și est europene”), realizat sub îngrijirea Institutului pentru cercetarea politicii și economiei Orientului Mijlociu (Middle East Political and Economic Institute), Centrului pentru studii chineze (Center for China Studies) și al Fundației EURISC.

Evenimentul a fost organizat de Middle East Political and Economic Institute, fundația Eurisc și Center for China Studies.

În cadrul reuniunii au prezentat comunicări personalități ale mediilor politice, civice și academice din Austria, Belgia, China (Beijing și Macao), Portugalia, România, SUA, Ungaria. Dezbaterile au fost urmărite de aproape o sută de persoane, care au avut posibilitatea de a pune întrebări și a primi răspunsuri din partea invitaților speciali.

Capitalismul privat european vs capitalismul de stat chinez

Adrian Severin, fost ministru de Externe al României și Președinte al OSCE, participant la eveniment, a făcut un rezumat al discuțiilor pentru Q Magazine, pe care îl redăm mai jos.

Adrian Severin participă la o dezbatere despre politica externă a României, organizată în 2020, la Parlament

„Analiza relației sino-europene în contextul internațional al începutului de an 2021 pune în lumină complexitatea strategică a acesteia.

În UE, cu referire la China ca actor pe scena globală, coexistă trei opinii, potrivit cărora pentru democrațiile euro-atlantice aceasta ar fi partener strategic, concurent economic și rival sistemic.

Dimensiunea strategică a relației parteneriale cu China este dată:

i. de rolul său indispensabil în structurarea unei noi ordini mondiale, care să înlocuiască actuala dezordine a unui multipolarism spontan, asimetric și anarhic (vechile reguli ale jocului global căzând în desuetudine, iar noi reguli nemaifiind de mult convenite, cel puțin între principalii jucători);

ii. de capacitatea sa de a fi motorul apt a scoate economia mondială din criza sa sistemică, în special în contextul contracției economice induse de pandemia Covid 19.

Față de magnitudinea acestor mize, UE nu poate renunța la parteneriatul cu China, indiferent de rezervele psiho-politice induse de diferențele culturale, generatoare de sensibilități și comportamente publice diferite.  

Concurența economică nu are a fi blamată de principiu, atât timp cât ea se desfășoară cu loialitate. Ceea ce jenează UE este diferența dintre capacitatea concurențială a capitalismului privat european și a celui de stat chinez, dar problema nu este de nedepășit în măsura în care se stabilesc pe baze consensuale regulile schimbului internațional de valori astfel încât să se asigure deopotrivă atât libertatea, cât și echitatea concurenței.

Ceea ce se constată, în prezent, este că UE, prin protecționism tot mai accentuat, reduce libertatea concurenței, în timp ce China a atins un nivel de performanță economică și de competitivitate care o determină nu numai să se opună protecționismului, ci și să fie de acum interesată în ordonarea cooperării economice internaționale pe principii favorabile unui joc echitabil al schimbului.

De aici concluzia că statul chinez urmărește întărirea UE (Europa-piață), inclusiv cu privire la capacitatea concurențială a acesteia; UE își va deschide piețele numai dacă va putea face față la un nivel rezonabil concurenței cu firmele chineze.

Problema rivalității sistemice se pune în termeni diferiți atunci când este vorba despre raporturile Chinei cu UE și cele ale Chinei cu SUA. UE nu are forța pentru a-și putea asuma rolul de unică sau principală superputere globală; China nu are tradițiile culturale și datele geografice pentru a-și dori asumarea rolului de unică sau principală superputere globală; SUA nu are psihologia necesară pentru a renunța la rolul de unică sau principală superputere globală.

În aceste condiții UE și China favorizează, în prezent, un globalism multipolar, în timp ce SUA oscilează între un unipolarism apt a menține cel puțin la nivel nominal regulile așezate de ea la temelia „pax americana”, și un naționalism de timp imperial care într-un alt concert al națiunilor să îi confere statutul de „primus inter pares” (primul între egali). De aceea rivalitatea sistemică privește cu adevărat raporturile chino-americane, iar nu pe cele chino-europene. Ceea ce UE poate urmări ca soluție optimă este un multipolarism simetric, care să asigure pacea și cooperarea printr-un sistem global de contraponderi apt a susține echilibrul puterilor. Cât despre China, aceasta are motive să considere că, în condițiile prezente, modelul viitoarei ordini globale post americane trebuie negociat cu SUA (întrucât negocierile se poartă cu cei care ți se opun), dar că în rezervă este de avut în vedere posibilitatea unei standardizări a relațiilor internaționale în înțelegere cu UE (și, eventual, alți actori globali și regionali). Dintr-o atare perspectivă, apare din nou interesul Chinei pentru o UE (o Europă politică) puternică. „Europa-putere” este Europa emancipată de sub tutela americană.   

Joe Biden a vizitat China când Xi Jinping era doar vicepreședinte

Mai multă Europă, mai multă Chină

Pandemia Covid 19 a pus în evidență necesitatea ca, pentru a dezvolta o solidaritate eficientă, UE să fie mai integrată (mai federală). De asemenea, pandemia a evidențiat importanța cooperării cu China, atât pe planul asistenței medicale și al cercetării medicale și farmaceutice, cât și pe acela mai general al dezvoltării tehnologice și al economiei și comerțului. În același context a fost pusă în lumină nevoia, dar și posibilitatea redefinirii intereselor naționale în context european și global, interesul global devenind parte a interesului național, iar esența acestuia din urmă regăsindu-se obligatoriu în definiția interesului global. Corelând aceste afirmații se conchide că națiunile europene au nevoie de mai multă Europă în context național, Europa are nevoie de mai multă Chină, în context regional, iar China are nevoie de mai multă Europă, în context global.

Raportul de reciprocitate cu privire la nevoia obiectivă a Chinei de UE și a UE de China, se găsește în conflict cu lipsa de încredere reciprocă între cele două. Această neîncredere a împiedicat și continuă să împiedice cooperarea în realizarea comună a unor proiecte privind infrastructurile critice europene și mondiale, ea explicând totodată reticența UE în a susține Inițiativa „Centură și Drum” („Belt and Road Initiative”), prin care China dorește să readucă în actualitate Drumul Mătăsii, atât din punct de vedere material cât și ca pe un concept al inter și multiculturalității (altminteri aflat la baza edificiului UE / Europei politice). În plus, trebuie luată în considerare și suspiciunea Bruxellesului referitoare la bănuite intenții ascunse aflate în spatele inițiativei chineze 17+1, dedicată cooperării pentru dezvoltare cu statele din Europa centrală și orientală. Aceasta impune căutarea și aplicarea terapiilor pentru creșterea încrederii.

Lipsa de încredere și opoziția vest-europeană față de proiectul 17+1, bănuit, pe nedrept, că ar ascunde dorința de a slăbi UE prin crearea unui rift între membrii săi occidentali și cei orientali, dar și o anumită inabilitate politică a Chinei în a-și promova programul european, a făcut ca proiectul amintit să nu ofere încă exemplele de succes apte a consolida influența chineză în regiunea respectivă. La aceasta a contribuit și încercarea SUA de a implica statele membre ale UE în războiul său economic cu China. Așa se face că unele dintre acestea (precum România și, în mai mică măsură, statele baltice) au refuzat sau au frânat cooperarea cu China, ceea ce este, în primul rând, spre paguba lor, dar și a procesului general de realizare a coeziunii economice, sociale și teritoriale a UE, pe care instituțiile europene s-au dovedit incapabile să îl susțină singure.

La debutul anului 2021, pe lângă vestea încheierii Acordului comprehensiv UE-China privind investițiile, pentru statele Europei centrale și orientale un eveniment de natură a valorifica cooperarea cu China la nivel subregional și național îl reprezintă Summitul 17+1 care va avea loc online, pe 9 februarie, fiind găzduit de Președintele Xi Jinping. Dincolo de oportunitățile economice oferite, evenimentul va avea o imensă semnificație politică, cu repercusiuni pe termen lung, în acest sens simbolistica nivelului de participare având un rol deosebit. Schimbarea administrației americane și declarațiile acesteia de a reveni la politica externă anterioară președinției lui Donald Trump (ceea ce nu va fi nici ușor nici sigur), ceva mai puțin belicoasă față de China, precum și renaționalizarea UE sub influența și în folosul protagoniștilor săi occidentali, vorbesc despre interesul membrilor estici ai UE de a se angaja într-o politică plurivectorială (în interiorul și în afara UE) de natură a le permite apărarea agendei naționale într-un context politic internațional fluid, confuz și contradictoriu. Statele care se vor angaja în acest proces (precum Ungaria sau chiar Polonia, care au anunțat că vor fi prezente la Summit prin premierul și respectiv Președintele lor) vor beneficia de atuuri politice viitoare atât la nivel global, regional și local, cât și de capacitatea de a le valorifica autonom. Celelalte state se vor condamna la regimul de satelit al unuia dintre centrele de putere ale viitoarei ordini mondiale post-americane și post-Covid19.

Prin puterea sa globală și prin dinamismul său politico-economic, China a ajuns la capacitatea de a juca rolul unei puteri europene, după ce, implantându-se în Africa, de unde a eliminat, în mare măsură concurența europeană, devenise, de facto, vecin al UE. Aceasta face ca UE să nu mai poată dezvolta concepția sa de securitate fără a ține seama de concepția chineză asupra securității regionale și globale. Dacă în anii 1970, pe când China era o putere de mâna a doua, iar superputerile bipolarismului erau SUA și URSS, s-a ajuns la concluzia că securitatea colectivă a europenilor nu se poate obține decât organizând cooperarea puterilor concurente pe teritoriul unei Europe „para geografice” întins de la San Francisco la Vladivostok, în anii 2020 pacea, libertatea și bunăstarea statelor emisferei nordice nu poate fi concepută, în condițiile în care China este una dintre puterile globale de prim rang, la paritate cu SUA, decât într-o Europă extinsă până la Shanghai și Hong-Kong. Aceasta cu atât mai mult cu cât SUA este o putere în regres, în timp ce China este o putere în ascensiune.

Evoluțiile pe traiectorii divergente și paradoxale (nava amiral a capitalismului și globalizării, SUA, se deplasează azi către neo-marxism și naționalism, în timp ce China, altădată închisă și colectivistă, devine tot mai globalistă și mai capitalistă / individualistă) au scos în evidență faptul că ordinea mondială concepută în timpul și pentru nevoile Războiului Rece, a asigurat securitatea colectivă numai în condițiile unor echilibre statice. Este nevoie ca metodele de succes din trecut să fie redescoperite, dar să fie folosite într-o formulă nouă care să conducă nu doar spre o securitate statică, ci spre o securitate dinamică (securitatea prin echilibrul între puteri care rămâne stabil, deși puterile evoluează). O asemenea concepție pledează pentru necesitatea organizării unei noi Conferințe pentru Securitate și Cooperare în „Europa” care, de astă dată, să includă și China, și care să găsească, așa cum s-a întâmplat în trecut, metode pentru întărirea încrederii, menținerea macro-echilibrelor globale, prevenirea și gestionarea crizelor, reabilitarea post-criză, deschiderea accesului tuturor la resursele progresului durabil, asigurarea păcii prin strategia cooperării în realizarea de proiecte comune.

Ultimul Forum economic de la Davos (2020) a produs deviza „Haideți să reclădim încrederea!”. Reuniunea de la București privind raporturile dintre UE și China în anul 2021a generat opinia că o deviză la fel de bună ar fi „Haideți să redescoperim realismul și pragmatismul!”, cu convingerea că încrederea nu are șanse să renască acolo unde domnesc utopiile, prejudecățile, aroganța și narcisismul.”