Corăbiile lui Columb

Loja mea mare este „loja Harvard”. De aproape douăzeci de ani, îmi este Alma Mater și angajator. Loja mea mică este Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova, membru al Alianței Colegiilor Centenare, pe care l-am absolvit ca șef de promoție, ex-aequo.

Iar ultima dată când am verificat pe benchmark-uri, România era tot în coada Europei, la educație și competitivitate economică, și în fruntea Europei, la corupție și sărăcie.

Pe românește, primele două enunțuri spun că a mi se asocia numele – implicit ori explicit, pe față ori perfid, pe la spate – cu trădarea de neam, țară, istorie și latinitate când vine vorba de școală e nedemn și meschin. E de compătimit: iartă-i, Doamne, ei știu prea bine ce fac!… – scriam cu mulți ani în urmă. Vorbesc de „rinocerii” României „de lemn”, de bună seamă. Tulburător e că ei se știu bine pe nume, fără a le fi rostite public. Neputința ineptă le băltește peste tot. Atât pot ei, vagi subiecte flasce, emasculate de predicate. Ei, nu. Vai sufletele lor!…

Problema mea cu mânia publică oficială, scrobită instituțional, e că doar dă din gură, făcând, în fond, nimic. Altminteri, de ce aș tot bate șaua cu împărați ridicoli și goi, și cu elefanți uriași dansând în încăpere? Și, vorba lui Țuțea, aici nu mă pot salva eu de un gând ce nu-mi dă pace. Iată-l. Discursul regelui, prima întâlnire a Ducelui de York cu Lionel Logue. Bertie dă să-și aprindă țigara. Dialogul e ucigător. Please, don’t do that!… – avertizează Logue. I’m sorry?!… – îngaimă Ducele, siderat. I believe sucking smoke into your lungs will kill you!… – zice logopedul practician. My physicians say it relaxes the throat!… – explică, doct, Ducele. They’re idiots!… − constată, sec, Lionel. Ducele: They’ve all been knighted!… Lionel: Makes it official, then!… Ouch!…

Tot pe românește, din ciclul împăratului gol-goluț, al doilea enunț din debut spune că școala ca sistem, acum, este pur și simplu decuplată de nevoile reale ale acestei țări. Despre aspirații nici nu putem vorbi, întrucât societatea este incapabilă să ceară limpede Școlii ce vrea de la ea. Viziune? Valori? Nimic. Despre ce vorbim? Iar în materia schimbării de paradigmă, conversația publică despre cele planuri-cadru pentru gimnaziu – care ar trebui să fie dintr-un cu totul alt film decât cel de acum – spune limpede ca lumina zilei: cel mai feroce adversar al transformării școlii ca sistem este… școala ca sistem, însăși!…

Dacă vom continua să vedem doar tabele și iar tabele, încremeniți nătâng în pilda drobului de sare – profesorii rămân pe drumuri, brrr!… – nu vom ajunge departe. De fapt, nu vom ajunge nicăieri, iar profesorii nu rămân pe drumuri, oricum. Acum, testul acid al clipei este, în fapt, despre frică viscerală. Nimic altceva. Frica de ieșirea reală din comunism. Frica de subsidiaritate autentică. Frica de o relație sănătoasă trunchi comun – discipline oferite de școală (70%-30%; 65%-35%; 60%-40%…), care deschide real jocul învățării și al asumării sistemice, în locul hiper-centralizării comuniste de acum.

În termeni tehnici, povestea se numește fereastra lui Johari. Știm că știm. Știm că nu știm. Nu știm că știm. Dar, mai, ales, nici măcar nu știm că nu știm. Nu știm, pentru că nu vrem să vedem. Și nu vrem să vedem, pentru că refuzăm să știm. De frică. Iar dacă nu ne vom depăși noi frica de a face istorie acum, mâine istoria ne va face ea pe noi, dând de pământ cu noi așa cum a făcut-o ori de câte ori am refuzat, lași, să ne asumăm marile schimbări necesare.

Într-un film fabulos despre percepții, realitate și mecanică cuantică – What The Bleep Do We Know?, în fapt, o conversație despre limitele noastre, ca oameni (by the way our brain is wired up… we only see what we believe is possible… – prin felul în care creierul nostru funcționează… vedem doar ceea ce credem noi că e posibil…) – dr. Candace Pert, medic, inventator și profesor la Facultatea de Medicină, Georgetown University, relatează pilda tulburătoare a corăbiilor lui Columb, perfect aplicabilă nouă, acum. Când armada condusă de Columb s-a apropiat de țărmul Caraibelor, niciunul dintre băștinași n-a fost în stare să vadă corăbiile, deși ele apăruseră deja la orizont. Motivul pentru care nu le-au văzut: nu aveau în creier nicio experiență anterioară relevantă, ori vreo reprezentare a existenței fizice a corăbiilor. Șamanul, însă, începe să vadă valurile formate într-un mod neobișnuit. Nici el nu vede corăbiile, dar începe să caute cauza efectului observat. Așa încât, zi de zi de zi merge la malul oceanului și privește, privește, privește. Și, la un moment dat, vede corăbiile. Apoi, spune tuturor celorlalți: acolo sunt corăbii. Și pentru că toți aveau încredere în el, au văzut și ei, la rândul lor, corăbiile.

Corăbiile noastre suntem chiar noi înșine.

Iar șamanul…

MARIAN STAȘ ESTE PROFESOR LA UNIVERSITATEA HARVARD ŞI PREȘEDINTELE ASOCIAȚIEI CLUBUL „LIDERII MILENIULUI TREI”