Cum se vede războiul din Ucraina de la flancul românesc al NATO

Fiindcă tot sunt la modă, la început de an, previziunile despre cum războiul din Ucraina va influența noua ordine mondială în 2023, cred c-ar merita să ne întrebăm dacă și România va juca, joacă sau a jucat vreun rol în configurarea acesteia? Dată fiind proximitatea geografică în raport cu zona de conflict, în calitate de stat membru NATO aflat pe flancul sud-estic al acestei alianțe al cărei viitor, vrem sau nu, este direct influențat de modul în care acest conflict se va sfârși, va conta România?

• Oana Gheorghiu anunță care sunt primele companii de stat ce vor fi restructurate, lichidate…vândute. PSD: Atentat la siguranța națională a statului român
• Ficțiunea sancțiunilor: Europa continuă să cumpere gaz rusesc
• Inflație fără precedent de interviuri ale judecătorilor CCR. Oare ce îi sperie?
• Ilie Bolojan pune presiune pe români. Guvernul a adoptat o nouă măsură menită să-i facă de râs public
• Procurorul Emilian Eva încearcă să scape de condamnarea pentru luare de mită

Provocarea istoriei

Ce-ar putea fi cel puțin de neînțeles pentru noi, cetățenii României, este pudicitatea (să nu spun ocultismul) cu care decidenții noștri ne-au obișnuit cu privire la rolul jucat de țara noastră în sprijinirea Ucrainei de când a izucnit acest conflict.

Cum bine spunea Niall Ferguson, în editorialul său de început de an 2023, publicat de Bloomberg, de-a lungul istoriei, principala sursă de putere a fost superioritatea tehnologică în armament.

În 1914, această superioritate era dată de stocurile de cărbune și fier, precum și de capacitatea de a produce în masă artilerie și obuze, precum și nave cu aburi. În 1939, petrolul, oțelul și aluminiu, precum și capacitatea de a produce în serie artilerie, nave, submarine, avioane și tancuri asigura această superioritate în luptă.

În zilele noastre, așa cum putem vedea și în modul de derulare a ostilităților în Ucraina, superioritatea în luptă este asigurată de semiconductori de înaltă performanță, sateliți și sisteme de război algoritmic.

Acesta e un război condus de sisteme autonome care folosesc inteligența artificială pentru a controla platformele de arme, sistemele, operațiunile și chiar tacticile într-un câmp de luptă centrat în rețea.

În cazul războiului din Ucraina, într-un articol din Washington Post, David Ignatius susținea că sistemele de război algoritmic americane au oferit armatei ucrainiene un avantaj în războiul cu Federația Rusă, deoarece poate ținti și ataca pozițiile inamice cu o serie de sisteme de arme de precizie.

Un exemplu în acest sens este faptul că pe teritoriul Ucrainei sunt folosite sisteme HIMARS, unul dintre succesele operaționale recente fiind distrugerea bazei militare ruse de la Makiivka, din regiunea Donetk, în noaptea de Anul Nou, ministerul ucrainean al Apărării afirmând că atacul s-a soldat cu sute de victime din rândul soldaților ruși.

De asemenea, este de văzut ce impact va avea intrarea în luptă a sistemului de rachete PATRIOT, parte a ajutorului militar anunțat pentru Ucraina de președintele SUA, cu ocazia vizitei lui Volodimir Zelenski în SUA, la sfârșitul anului trecut.

Deși, până în prezent, Rusia nu a folosit multe rachete balistice în războiul din Ucraina, acest fapt s-ar putea schimba oricând, ministrul de externe ucrainean declarând că PATRIOT este „ceea ce Ucraina are cea mai mare nevoie” pentru a proteja infrastructura energetică.

Ce rol poate juca România pe harta războiului algoritmic din Ucraina?

Amplasarea interceptorilor SM 3 la Deveselu, ca parte a scutului antirachetă american din Europa, a generat, la acea dată, declaraţii ale oficialilor şi analiştilor ruşi care demonstrau ostilitatea acestora, deoarece considerau că acest fapt va produce o escaladare a „cursei înarmărilor” în regiune şi că statele europene pe teritoriul cărora vor fi amplasate rachetele-interceptor vor trebui să-şi asume această decizie strategică, în raporturile lor cu Federaţia Rusă.

În definirea acestui context de securitate nou-creat la acea dată sunt de remarcat declaraţiile lui Dmitri Rogozin conform căruia România „nu va reuşi să se ascundă în spatele altcuiva şi va trebui să răspundă” în faţa Federaţiei Ruse pentru ameninţările la adresa securităţii regionale pe care ar putea să le genereze amplasarea elementelor scutului antirachetă.

Lui Dmitri Rogozin i se alătura şi Nikolai Makarov, conform căruia elementele scutului antirachetă din estul Europei ar putea fi distruse printr-un „atac preventiv”, care să fie un semnal că încercarea de a distruge arsenalul nuclear al Federaţiei Ruse n-ar rămâne nepedepsită, cel în cauză avertizând statele europene să nu devină „ostatici ai strategiei NATO de extindere spre est şi de încercuire a Federaţiei Ruse” şi „o posibilă ţintă într-un al treilea război mondial”.

A urmat, în 2019, semnarea de către România a contractului cu Lockheed Martin, pentru furnizarea a trei sisteme HIMARS, fiecare sistem având disponibile 18 lansatoare de rachete care folosesc proiectile cu sisteme electronice de ghidare.

Primele trageri cu sistemul HIMERS al armatei române Foto MApN

De ce reprezintă o amenințare pentru Rusia achiziționarea de către România a acestor sisteme? Un exercițiu militar desfășurat de armata română, în luna iunie 2022, a avut drept scop exersarea tacticilor și procedurilor pentru asigurarea sprijinului unei grupări de forțe care desfășoară operațiunea de apărare a litoralului Mării Negre, cu ajutorul sistemului HIMARS. Adică, acea Mare Neagră unde se află flota navală militară a Federației Ruse și unde armata ucraineană a scufundat crucisătorul Moscova.

HIMARS este al doilea sistem de rachete cu care a fost dotată armata română după achiziţia a şapte sisteme de rachete sol-aer PATRIOT (dezvoltat inițial pentru a intercepta aeronavele care zboară la altitudini mari și modificat, în anii 1980, pentru a intercepta și rachetele balistice tactice),

În 2022, Michael Ellison, directorul Raytheon pentru Europa de Est, declara că, uzina Electromecanica din Ploiești urmează să producă rachete SkyCeptor, care pot fi lansate de aceste sisteme de rachete, fiind semnat un memorandum în acest sens de Romarm, Electromecanica Ploiești și Raytheon.

Potrivit Raytheon, dacă interceptorii SM 3 de la Deveselu contracarează rachetele balistice cu rază lungă de acţiune, iar sistemul PATRIOT contracarează rachete balistice tactice, rachete de croazieră şi aeronave de luptă (inclusiv elicoptere), interceptorii SkyCeptor neutralizează rachete cu rază scurtă și medie de acțiune.

Ca atare, sistemele HIMARS și PATRIOT din România ar face de neatacat flancul sud-estic al NATO dinspre Marea Neagră, pariul pentru Alianță rămânând Ucraina, singura cale de atac a Federației Ruse către flancul sud-estic al Alianței.

De ce nu ne asumăm un profil strategic prin declararea sprijinului militar acordat Ucrainei?

„Cele mai mari cantități de armament au fost livrate Ucrainei de SUA, Marea Britanie, Polonia și România”, declara deunăzi Valeri Gherasimov, iar Florin Spătaru, ministrul Economiei din țara noastră, instituție care coordonează activitatea fabricilor de armament, respingea afirmaţiile acestuia, precizând într-un răspuns pentru Q Magazine că nu există contracte în derulare cu Ucraina pentru echipamente sau muniţie produse în România.

Mai mult, deși pe rețelele sociale au apărut imagini cu militari ucraineni care folosesc obuze de calibrul 122 mm, folosite pentru obuzierele autopropulsate 2S1 Gvozdika, aflate în dotarea armatei ucrainene, care sunt produse și de Romarm, același Florin Spătaru declara că nu există informații că respectiva muniție ar fi fost livrată din România.

Mai mult, la început de an, un tren încărcat cu zeci de blindate turcești a fost filmat în gara din Bacău, cel mai probabil îndreptându-se spre Ucraina, dat fiind că, în momentul de față, pe teritoriul României, ministerul Apărării din țara noastră nu a anunțat vreun exercițiu militar planificat să se desfășoare cu tehnică militară din Turcia.

De asemenea, potrivit Wall Street Journal, Germania va cofinanța renovarea și extinderea unei fabrici din România pentru a produce atât obuze standard NATO, cât și obuze compatibile cu armele sovietice folosite de Ucraina.

În niciunul dintre aceste ultime două cazuri, încă nu avem o poziție oficială a decidenților români.

Un ultim exemplu este modul în care ne-au fost aduse la cunoștință, de către Administrația Prezidențială din România, rezultatele discuției telefonice din data de 4 ianuarie 2023, dintre Klaus Iohannis și Volodimyr Zelenski.

Astfel, dacă Zelenski afirma că i-a mulţumit preşedintelui „pentru nivelul de cooperare la care am ajuns anul trecut. Acest lucru se aplică şi cooperării politice, de apărare şi economice”, partea română nu menționează nimic despre cooperarea în domeniul apărării ci doar despre 1sprijinul consistent și multidimensional acordat de țara noastră, atât prin asistență directă, sprijin pentru refugiați, furnizarea de generatoare, respectiv facilitarea tranzitului de cereale, cât și prin susținerea integrării europene a Ucrainei, a adoptării sancțiunilor împotriva Rusiei și, respectiv, a acțiunilor vizând izolarea internațională a Rusiei”.

Având în vedere toate cele menționate, cine și când ne va lămuri care este rolul jucat de România în conflictul de la granițele sale, ce avem de pierdut și ce avem de câștigat din această strategie de comunicare a decidenților noștri?