De vis…

Două concerte (duminică 1 şi luni 2 septembrie la Sala Mare a Palatului) cu Capela de Stat din Berlin, dirijorul Daniel Barenboim şi pianistul Radu Lupu.

Dirijorul şi pianistul Daniel Barenboim are de mult aura magicianului care face minuni cu orchestrele pe care le conduce. De domeniul legendei vor rămâne pianississimele la nivel de şoaptă ale unui ansamblu simfonic mare, supleţea frazărilor, expresivitatea şi culoarea fiecărei note, plăcerea jocului (spielen!) în abundenţa şi generozitatea marii muzici. Şi, desigur, colaborarea celor doi pianişti.

Festivalul a fost deschis Rapsodia a II-a în Re major op. 11 nr. 2 de George Enescu, pe care Daniel Barenboim a gândit-o ca un splendid poem simfonic în care poezia sentimentelor profunde şi nu întrutotul lămurite se amestecă graţios cu concretul şi sprinţarul autentic pas de joc românesc. Mai puţin cunoscuta Simfonie nr. 2 în mi bemol major op. 63 de Elgar ne-a lăsat în amintire monumentalitatea, legătura compozitorului cu alte muzici ale timpului său, cantabilitatea cuceritoare şi tendinţele de a se naşte şi a muri doar pentru a renaşte prin legănata succesiune a crescendo-urilor şi a decrescendo-urilor redate cu sincronul unei respiraţii comune, indiferent de numărul instrumentiştilor din orchestră. Monumentale şi ele, dar în cu totul altă cheie, cele Quatro pezzi sacri (Ave Maria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria şi Te Deum – solistă Laura Chera) de Giuseppe Verdi au adus în scenă şi Corul Filarmonicii „George Enescu” pregătit de Ion Iosif Prunner. Nu cred să mai fi auzit vreodată acest ansamblu cântând atât de sensibil, de curat, de frumos, de încărcat de dubla emoţie, cea a întâlnirii cu capodopera şi cea a colaborării cu un muzician uriaş, astăzi unul dintre cei mai mari dirijori ai vieţii muzicale internaţionale. Intensităţi de la şoaptă la tunet, culori fără de număr, expresie în fiecare sunet, dicţie impecabilă, implicare totală în actul artistic ce va rămane memorabil, atât pentru interpreţi, cât şi pentru public.

În general, culisele scenelor sunt dominate de intrigi murdare şi rivalităţi acerbe nu întotdeauna benefice artei. La polul opus, prietenia sinceră dintre doi artişti dublată de un la fel de sincer respect reciproc poate face minuni. În concertul de Beethoven, dirijorul şi orchestra s-au supus întru totul solistului pe care l-au însoţit cu atenţie maximă pentru toate detaliile intenţiilor muzicale, pe care le-au respectat şi preluat impecabil. Uimirea şi plăcerea simţite după primele acorduri ale pianului, când orchestra a preluat discursul muzical dând parcă impresia unui… al doilea pian, au rămas vii până la finalul lucrării. În concertul de Mozart, cu Daniel Barenboim în dubla calitate de solist şi dirijor, cele două piane organic integrate în ansamblul simfonic s-au antrenat într-un joc fantastic de sonorităţi şi expresii într-un arc de curcubeu. Doi artişti uriaşi, pentru care muzica înseamnă profunzime, culoare, expresie, dar mai ales bucuria de a dialoga cu un univers spiritual la care puţini au acces. Iar dialogul, imposibil pentru majoritatea pămantenilor, pare, din nou, o joacă de copil.

În cele două concerte pe care încerc să vi le descriu, bisurile au fost generoase şi mai ales impecabil alese. După poezia tragică din Concertul nr. 4 de Beethoven, Radu Lupu ne-a oferit partea secundă a Sonatei în do minor op. 13, „Patetica” de acelaşi compozitor. După dublul concert, două bisuri din acelaşi unic univers sonor – partea a doua, apoi partea a treia din Sonata pentru două piane de Mozart. Cât despre orchestră… instrumentiştii germani şi dirijorul s-au „jucat” cu mare bucurie, duminică cu două suplimente: Vals trist de Sibelius şi Poloneza din Evgheni Oneghin de Ceaikovski şi luni cu trei –Preludiile la actul I şi actul IV din Traviata de Verdi şi uvertura la Vecerniile siciliene de acelaşi compozitor. De vis…