Decât progresist, mai bine populist!

Ce ești atunci când nu crezi în superioritatea morală a unei vedete de la Hollywood prin comparație cu opiniile unui tractorist olandez? Și cum vei fi etichetat, oare, dacă nu crezi că ratarea examenului de bacalaureat ar reprezenta sfârșitul lumii? Dar dacă prețuiești opiniile politice ale unui faianțar mai mult decât opiniile unui masterand în studii de gen? Ți se va spune, fără îndoială, că ești un populist. De ce? Pentru că iubești oamenii practici mai mult decât fantasmele unor frustrați care visează la o lume mai bună, crezând că bărbații pot avea copii.

• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale
• Arestări după incidentul de la Spitalul „Sf. Pantelimon”

Astăzi, populismul are o presă proastă, întrucât prin definiție el vizează orice strategie politică bazată pe minciună și promisiuni deșarte acordate unui electorat sărac, obosit și dezinformat. Evident, orice măsuri economice prin care ameliorezi pe termen scurt condiția materială a oamenilor, dar periclitezi viitorul copiilor lor, merită criticate.

Când orice Guvern se îndatorează excesiv și tipărește vouchere pentru diferite categorii sociale, Executivul dă cu o mână (prin ajutoare) și ia cu două (prin inflație). Aș prefera, totuși, să denumesc o asemenea atitudine drept demagogie pură.

A fi solidar cu destinul națiunii române nu înseamnă, câtuși de puțin, să pui viitorul copiilor sub ipotecă, nici să creditezi construcții piramidale de tip Caritas, precum sistemul public de pensii. Dacă demagogia trebuie respinsă brutal, oriunde și oricând, ar trebui apreciat instinctul sănătos al elitei politice de-a sluji oamenii, cultura și valorile locului unde a crescut.

Populismul, o retrospectivă

În Occident, populismul are o istorie veche. Pentru americani, un bun exemplu este înflăcăratul președinte Andrew Jackson (dușman al băncilor și prieten al nemulțumiților).

De-a lungul secolului XIX, fermierii din Vestul sălbatic erau deposedați de terenuri, zeci de hectare fiind naționalizate de către Guvernul federal pentru marile sale proiecte de infrastructură. Nemulțumiții au primit atunci sprijinul Partidului Populist, absorbit ulterior în Partidul Democratic (1896-1916).

Fermierii protestau nu doar față de exproprierile abuzive, ci și față de noile realități ale epocii industriale. Depersonalizarea muncii, dezrădăcinarea culturală, mașinismul și intensa comercializare a economiei produceau frustrări legitime.

Politicienii, la rândul lor, erau acuzați de pasivitate și înstrăinare față de comunitățile locale. Așa s-a născut populismul, printr-o retorică favorabilă democrației directe și susținerea dreptului de inițiativă       legislativă la nivel cetățenesc. Populiștii americani au fost primii care au dorit să-i cheme la vatră pe toți parlamentarii corupți, dând instituției referendumului o greutate specială.

Interpretarea literală a expresiei We the People din Constituția părinților fondatori ai Statelor Unite ale Americii nu putea fi, nicidecum, pe placul elitei politice sau corporatiste din Occident. După aproape un secol, teza revenirii la popor a fost vehiculată atât de către activiștii stângii (vezi mișcarea Occupy Wall Street și sloganurile minorităților nereprezentate), cât și de naționaliștii din mișcarea Tea Party. Aceștia au fost deranjați de faptul că SUA și-a pierdut suveranitatea economică față de China, închizând (chiar din primul mandat al lui Bill Clinton) zeci de mii de fabrici și desființând locurile de muncă ocupate, odinioară, de bărbatul alb, creștin, heterosexual.

Europa și revenirea la valorile consacrate

La începutul mileniului III, populismul conservator a devenit o mișcare mondială îndreptată, paradoxal, împotriva nihilismului cultural al elitelor de la Davos, a căror evanghelie profană e rezumată de formula: „nu vei deține nimic și vei fi fericit”.

Aparent ironic, miliardari precum Donald Trump, Peter Thiel, Robert Mercer sau Elon Musk (figuri iconice ale vechii tradiții WASP) s-au exprimat, în repetate rânduri, împotriva politicilor de cenzură ale companiilor Big-Tech.

În Europa, populismul îmbrățișat de Viktor Orbán sau Andrzej Duda are drept rădăcină conservatorismul moral al unei bimilenare tradiții creștine, bazat pe admirația față de marii luptători ai civilizației occidentale. Pentru est-europeni, școala și familia trebuie să rămână contexte de formare a caracterului, de șlefuire a inteligenței, de cultivare a curajului, de aprofundare a credinței.

Când Stânga radicală atacă geniul lui Socrate, sfințenia lui Ioan Hrisostomul, poezia lui Dante Alighieri, frumusețea artei lui Botticelli, „populiștii” au obligația să apere, precum soldații bizantini spre dimineața zilei de 29 mai 1453, ultimele metereze asaltate de barbari.

„Fii tu însuți pe urmele celor mari” – iată îndemnul oricărui părinte, dascăl sau mentor al unei generații fără memorie și fără model. Din păcate, cei mai mulți tineri întorc spatele picturii lui Monet sau Luchian, ignoră muzica extraterestră a lui Johann Sebastian Bach, nu înțeleg perfecțiunea formelor lui Brâncuși și desconsideră martirajul lui Dietrich Bonhoeffer sau jertfa părintelui Pavel Florenski. Concursurile de tip „iUmor” exhibă nu doar mici doze de talent artistic, ci și multă vulgaritate sau prost-gust.

Reîntoarcerea la popor, în acest caz, presupune și redescoperirea rădăcinilor care, înaintea modernității, au dat vigoare neamului. În sens cultural, s-ar cuveni ca și intelighenția să prețuiască virtuțile clasice ale romanilor care au cucerit Dacia: disciplina, perseverența, răbdarea, regula fără excepții și rigoarea fără ornamente.

Dacă intelectualii postmoderni sunt victimele urii față de înaintași, populiștii creștini, deși uneori tentați de șovinism ori xenofobie, își așează Crezul politic sub autoritatea Bisericii universale. Ce respinge, în schimb, Dreapta conservatoare? Fariseismul moralist al Stângii care, în numele unor victime imaginare, practică șantajul sentimental.

În loc să ajute familiile cu copii, să răsplătească muncitorii harnici, să respecte cetățenii cinstiți, să sprijine patrioții locali (și loiali), elitele globaliste vorbesc mereu despre discriminarea pozitivă la adresa unor minorități ofensate, real sau imaginar, de existența unei majorități tradiționaliste.

Logica de tip paranoic a Stângii privește chiar și un manual de gramatică drept instrument de tortură pentru oricine refuză adevărul științei (cel cu privire la sexe și pronume).

Dacă, pe vremuri, urmașii lui Marx îi denigrau pe aristocrați, chiaburi, preoți sau țărani gospodari, astăzi, liberalii fără direcție îndatorați Școlii de la Frankfurt atacă familia nucleară, principiul naționalității, autodeterminarea popoarelor, ordinea spontană a pieței libere, presa neafiliată, bisericile loiale lui Hristos, dar și societatea civilă rezultată natural dintr-o conlucrare între prieteni, iar nu artificial, prin injecția ideologică de capital otrăvit.

Demnitate: factor uman sau corectitudine politică?

Populismul, așadar, n-ar trebui să însemne sindicalism, ci doar revenirea la bunul-simț (formulă care simplifică strategia de supraviețuire într-o lume complexă, murdară și nedreaptă).

Populiștii nu iubesc alianța între dictatorii lumii orientale (cum ar fi Xi Jinping) și marile corporații interesate exclusiv de profit. Populiștii reprezintă clasa de mijloc, dornică de propășire prin muncă, competiție liberă,   inovație și creativitate. Populiștii resping retorica utopică obsedată de imponderabile abstracțiuni („justiția socială”) și preferă soluțiile și instituțiile verificate-n timp ale tradiției conservatoare (libertatea de expresie, separația puterilor, justiția independentă).

Acolo unde Stânga utilizează discursul totalitar al supunerii prin forță, limbajul mesianic al izbăvirii și imaginea apocaliptică a imploziei iminente a vechii ordini civilizaționale, Dreapta conservatoare adoptă, răbdător, tactica pașilor mărunți și propune ameliorarea graduală a vieții comunitare. Dacă populiștii au drept erou mama drăgăstoasă ori tatăl responsabil, radicalii Stângii admiră tehnocrații, birocrații și funcțiile fără risc ale unei administrații sufocante.

Stânga neagă existența viciilor și oferă decidenților un statut angelic, în timp ce Dreapta știe că nimeni nu poate ocoli consecințele păcatului originar, nici măcar sfinții. Radicalismul politic e copilul frustrării și mama revoltei, fiind poziționat la antipozii oricărei etici a responsabilității (perfect exprimată de Jocko Willink prin formula extreme ownership).

Decât progresist, mai bine populist.

Politicienii populişti flatează opinia exprimată bezmetic în răspăr cu orice formă de cunoaştere calificată. Minciună şi resentiment – iată reţeta tribalismului politic, dornic de răzbunare.